Geografie IX EN

Capitolul 3 · Interiorul PământuluiLecția 3.3

Dinamica internă a Terrei: tectonica plăcilor și formarea munților

Islanda se lățește în fiecare an cu aproximativ 2,5 cm. Ce o trage de margini?

Înainte să citești: tu ce crezi?

Dorsala Atlantică se deschide cu 2,5 cm pe an, cam cât cresc unghiile. Cu cât se depărtează țărmurile Atlanticului într-un milion de ani?

Vezi răspunsul

Cu 25 km. 2,5 cm/an × 1.000.000 de ani = 2.500.000 cm, adică 25 km. O mișcare pe care nu o poate simți nimeni deschide, în timp geologic, un ocean.

Prin mijlocul Islandei trece o crăpătură lungă, cu vulcani și izvoare fierbinți. De o parte a ei se află Placa Nord-Americană, de cealaltă Placa Eurasiatică. Cele două se îndepărtează una de alta cu aproximativ 2,5 cm pe an, iar insula crește odată cu ele.

Litosfera este un mozaic de plăci

Islanda stă pe două bucăți ale litosferei, învelișul rigid al planetei, iar ele se depărtează una de alta. Litosfera este ruptă în aproximativ 12 astfel de bucăți mari, numite plăci tectonice sau plăci litosferice. Șapte dintre ele sunt plăci majore: Pacifică, Eurasiatică, Nord-Americană, Sud-Americană, Africană, Indo-Australiană și Antarctică.

O placă nu este același lucru cu un continent. Placa Africană cuprinde continentul Africa și o parte din fundul oceanelor Atlantic și Indian. Placa Pacifică este aproape în întregime fund de ocean.

Ideea că uscatul se mișcă a fost formulată ca teorie în 1912 de meteorologul german Alfred Wegener, sub numele de deriva continentelor. Teoria tectonicii plăcilor a explicat mai târziu mecanismul.

Pentru curioși

Printre plăcile majore se află plăci mai mici, cum sunt Nazca, Arabică sau placa Filipinelor.

Wegener a susținut că toate continentele au fost unite într-un supercontinent, Pangaea, care a început să se rupă acum aproximativ 200 de milioane de ani.

Globul văzut dinspre Asia și vestul Pacificului: zeci de mii de puncte, câte unul pentru fiecare cutremur din 1976–2025, se înșiră pe linii înguste care urmează marginile plăcilor tectonice; din Japonia până în Indonezia, punctele trec de la galben la violet spre interiorul continentului.
LoculCum se înșiră cutremureleAdâncimea focarelorTipul limitei
Dorsala Atlanticăun șir îngust prin mijlocul oceanuluitoate cele 2.652 sub 70 kmdivergentă
Japonia (Cercul de Foc al Pacificului)o bandă lată, dinspre fosă spre continent15% la peste 70 km, până la 588 kmconvergentă, cu subducție
Anzi (Cercul de Foc al Pacificului)o bandă de-a lungul coastei37% la peste 70 km, până la 651 kmconvergentă, cu subducție
Himalaya și Podișul Tibeto fâșie lată de sute de kilometri99% sub 70 kmconvergentă, între două continente
Vranceaun grup strâns, sub Curbura Carpaților28 de cutremure între 88 și 164 kmdeparte de limitele de astăzi

În total, 83.470 de cutremure cu magnitudinea de cel puțin 5 în 1976–2025: 66.506 cu focarul sub 70 km, 13.010 între 70 și 300 km, 3.954 mai jos de 300 km. Catalogul este o înregistrare a ce s-a întâmplat.

Măsurători. Fiecare punct este un cutremur cu magnitudinea de cel puțin 5 din catalogul Serviciului Geologic al Statelor Unite (USGS), 1976–2025: 83.470 în total. Poziția și adâncimea sunt cele calculate de seismologi din înregistrări; punctele sunt mai mari la magnitudini mai mari, iar mărimea lor pe glob nu arată suprafața afectată. Limitele plăcilor sunt cele din modelul PB2002 (Bird, 2003), fără limita dintre India și Australia, pe care lecția le tratează ca o singură placă. Globul este un mozaic de fotografii din satelit (NASA Blue Marble), întunecat ca să se vadă punctele. Catalogul este o înregistrare a ce s-a întâmplat și nu arată când sau unde va fi următorul cutremur.

Cauza mișcării: căldura din interior

Rocile din manta sunt solide, dar fierbinți, și se deformează lent. Materialul mai cald și mai ușor urcă, se răcește sub litosferă, devine mai dens și coboară din nou. Aceste mișcări circulare, foarte lente, se numesc curenți de convecție. Împreună cu greutatea plăcilor reci care se scufundă în manta, ei pun plăcile în mișcare.

Viteza este de câțiva centimetri pe an, cam cât cresc unghiile. Dorsala Atlantică se deschide în medie cu 2,5 cm pe an. Cea mai rapidă deschidere, de peste 15 cm pe an, se măsoară pe Dorsala Pacificului de Est, lângă Insula Paștelui.

Placa Pacifică Nazca Sud-Americană Africană Dorsala Pacificului de Est peste 15 cm/an Dorsala Atlantică 2,5 cm/an fosa Peru–Chile Munții Anzi Atlantic Africa subducție curenți de convecție Mantaua: rocă solidă, fierbinte, care se deformează lent.
Figura 1De la Pacific la Africa, la aproximativ 20° latitudine sudică. Placa Sud-Americană și Placa Africană duc fiecare un continent și câte o jumătate din fundul Atlanticului: o placă este mai mult decât un continent. Schiță cu înălțimile și adâncimile mult exagerate.

Limite divergente: plăcile se îndepărtează

La o limită divergentă, două plăci se depărtează. Magma urcă prin deschizătură, se răcește și formează scoarță oceanică proaspătă. Pe fundul oceanelor, acest proces a clădit dorsalele, lanțuri de munți submarini lungi de mii de kilometri, cum este Dorsala Atlantică.

Pe un continent, despărțirea începe cu un rift, o vale lungă și adâncă, mărginită de falii, cu vulcani și lacuri. Marele Rift African este un astfel de loc, în care un continent a început să se rupă.

Limite convergente: plăcile se apropie

La o limită convergentă, două plăci se ciocnesc. Când una dintre ele are scoarță oceanică, mai densă, aceasta coboară pe sub cealaltă și se scufundă în manta. Procesul se numește subducție. Locul în care placa se îndoaie și coboară este o fosă oceanică, cea mai adâncă formă de relief a planetei. Placa Nazca intră astfel sub America de Sud: în larg se află fosa Peru–Chile, iar pe continent s-au înălțat Munții Anzi, cu vulcani activi.

Când se întâlnesc două continente, niciunul nu se scufundă adânc în manta, pentru că rocile continentale sunt prea ușoare. Unul se împinge pe sub marginea celuilalt, iar scoarța se îngroașă. Straturile de roci dintre ele sunt strânse, cutate și împinse în sus. Așa s-a ridicat Himalaya, din ciocnirea Indiei cu Eurasia. Formarea unui lanț muntos prin cutarea și înălțarea scoarței se numește orogeneză.

Limite transformante: plăcile alunecă una pe lângă alta

La o limită transformantă, plăcile se freacă lateral, fără să se formeze sau să se consume scoarță. De-a lungul faliei San Andreas, din California, Placa Pacifică alunecă pe lângă Placa Nord-Americană cu aproximativ 5 cm pe an.

La toate cele trei tipuri de limite, rocile se blochează, se încordează și cedează brusc. De aceea cutremurele și vulcanii se înșiră aproape toți pe marginile plăcilor.

Pentru curioși

Falia San Andreas are aproximativ 1.300 km lungime.

Divergentă Plăcile se îndepărtează. Magma urcă și se întărește: scoarță oceanică nouă. Dorsala Atlantică Convergentă Placa oceanică, mai densă, coboară în manta: subducție. Apar fosă, vulcani și munți. Nazca sub America de Sud fosă Transformantă Plăcile alunecă lateral. Scoarța nici nu se formează, nici nu se consumă. Falia San Andreas: 5 cm/an
Figura 2Aceleași culori în toate cele trei blocuri: gri pentru scoarța oceanică, gălbui pentru cea continentală, roșu pentru magmă. La limita transformantă, râul tăiat de falie se decalează, pentru că malurile alunecă în sensuri opuse.

Exemplu rezolvat

Cât se lățește Atlanticul

Dorsala Atlantică se deschide în medie cu 2,5 cm pe an. Întrebarea: cu cât se depărtează țărmurile într-un milion de ani?

Înmulțește viteza cu timpul: 2,5 cm/an × 1.000.000 de ani = 2.500.000 cm. Transformă în kilometri: 100.000 cm fac 1 km, deci 2.500.000 cm = 25 km.

În 100 de milioane de ani, cu aceeași viteză, rezultă 25 km × 100 = 2.500 km. O mișcare pe care nu o poate simți nimeni deschide, în timp geologic, un ocean. În viața unui om de 80 de ani, aceeași dorsală se lărgește cu 2,5 cm × 80 = 200 cm, adică doi metri.

În România

Carpații, munți ai orogenezei alpine

Carpații fac parte din același lanț cu Alpii și Himalaya și s-au format în orogeneza alpină, cea mai recentă mare etapă de formare a munților. Pe locul lor s-au aflat ramuri ale Oceanului Tethys, care despărțea Africa de Europa. Pe măsură ce Africa s-a apropiat de Europa, aceste ramuri de ocean s-au închis prin subducție, iar blocurile continentale mici dintre ele au fost împinse spre marginea Europei.

Cutarea a avut loc în mai multe faze. Partea centrală, cristalină, a Carpaților a fost cutată în Cretacic. Fâșia de fliș (roci sedimentare în straturi subțiri, alternante) din exteriorul Carpaților Orientali a fost cutată și împinsă peste marginea platformei în Miocen; subducția de aici s-a încheiat acum aproximativ 11 milioane de ani.

Urmele ei se văd și astăzi: lanțul vulcanic Oaș–Gutâi–Călimani–Gurghiu–Harghita, la interiorul Carpaților Orientali, și cutremurele adânci din Vrancea.

Pe scurt

  1. Litosfera este ruptă în plăci tectonice; cele șapte plăci majore sunt Pacifică, Eurasiatică, Nord-Americană, Sud-Americană, Africană, Indo-Australiană și Antarctică.
  2. Plăcile se mișcă cu câțiva centimetri pe an, puse în mișcare de curenții de convecție din manta.
  3. La limitele divergente plăcile se îndepărtează și se formează scoarță oceanică: rifturi pe continente, dorsale în oceane.
  4. La limitele convergente plăcile se apropie: prin subducție apar fose oceanice și munți cu vulcani (Anzii), iar prin ciocnirea a două continente apar munți de cutare (Himalaya).
  5. La limitele transformante plăcile alunecă lateral una pe lângă alta și produc cutremure (falia San Andreas).
  6. Orogeneza este formarea munților prin cutarea și înălțarea scoarței; Carpații s-au format în orogeneza alpină.
Fișă de lucru

Greșeli frecvente

  • GreșitPlăcile tectonice sunt continentele.

    CorectO placă este o bucată de litosferă și cuprinde de obicei și uscat, și fund de ocean. Placa Pacifică este aproape numai fund de ocean.

  • GreșitPlăcile plutesc pe magmă lichidă.

    CorectPlăcile alunecă pe astenosferă, un strat al mantalei format din roci solide care se deformează lent.

  • GreșitUnde plăcile se despart rămâne o prăpastie goală.

    CorectPe măsură ce plăcile se îndepărtează, magma urcă, se răcește și umple locul cu scoarță oceanică proaspătă.

Verifică-te

6 întrebări. La primele 5 vezi pe loc explicația și paragraful din lecție care o susține; la cele cu răspuns scris compari cu un răspuns bun.

  1. Ce se întâmplă la o limită divergentă?

    Răspuns

    d) Plăcile se îndepărtează și se formează scoarță oceanică. Divergent înseamnă că plăcile se depărtează; magma care urcă între ele se întărește ca scoarță oceanică.

  2. Cum s-au format Munții Himalaya?

    Răspuns

    a) Prin ciocnirea a două plăci continentale. India și Eurasia sunt amândouă continentale, prea ușoare ca să coboare în manta; rocile dintre ele au fost cutate și înălțate.

  3. De ce coboară placa oceanică, și nu cea continentală, într-o zonă de subducție?

    Răspuns

    b) Pentru că scoarța oceanică este mai densă. Scoarța oceanică, bazaltică, este mai densă decât cea continentală, așa că ea se scufundă în manta.

  4. În ce orogeneză s-au format Munții Carpați?

    Răspuns

    c) În orogeneza alpină. Carpații aparțin aceluiași lanț ca Alpii și Himalaya. Orogeneza hercinică, mai veche, a dat Munții Măcin, iar ghețarii cuaternari doar au modelat crestele înalte.

  5. De-a lungul faliei San Andreas, plăcile alunecă una pe lângă alta cu aproximativ 5 cm pe an. Cu câți kilometri se deplasează în 10 milioane de ani?

    km
    Răspuns

    500 km. 5 cm/an × 10.000.000 de ani = 50.000.000 cm; împărțit la 100.000 cm/km dă 500 km.

  6. Japonia are multe cutremure și vulcani, iar în largul ei se află o fosă oceanică adâncă. Ce tip de limită de plăci arată aceste trei indicii și ce se întâmplă acolo?

    Un răspuns bun

    Fosa, vulcanii și cutremurele arată o limită convergentă cu subducție. O placă oceanică, mai densă, se îndoaie, coboară pe sub placa vecină și se scufundă în manta; fosa marchează locul în care coboară. Frecarea dintre plăci produce cutremure, iar magma formată deasupra plăcii care coboară alimentează vulcanii.

    Un răspuns complet numește limita convergentă și subducția și leagă fiecare indiciu (fosă, cutremure, vulcani) de coborârea plăcii oceanice.

Termeni

placă tectonică
Bucată mare și rigidă de litosferă, care se mișcă lent pe astenosferă.
curenți de convecție
Mișcări circulare foarte lente ale rocilor din manta: materialul cald urcă, iar cel răcit coboară.
dorsală
Lanț de munți submarini format la o limită divergentă, unde se formează scoarță oceanică.
rift
Vale lungă, mărginită de falii, apărută acolo unde o placă începe să se rupă.
subducție
Coborârea unei plăci cu scoarță oceanică pe sub altă placă, în manta.
orogeneză
Formarea unui lanț muntos prin cutarea și înălțarea scoarței, de obicei la o limită convergentă.
limită transformantă
Limită la care două plăci alunecă lateral una pe lângă alta, fără formare sau consum de scoarță.
Surse și legătura cu programa

Din programă: „Dinamica internă a Terrei și fenomene asociate” (trunchi comun). Competențe specifice urmărite: 1.3, 2.3, 4.5.

Localitatea ta

Alege orașul, comuna sau satul tău, iar lecțiile îți vor arăta și exemplul de acasă: cât ține ziua, la ce oră e amiaza adevărată, cât de departe e Vrancea. Alegerea rămâne pe acest dispozitiv.