Cuvinte românești în dialectele Italiei: harta cărții „Istoria limbii române” de Dan Ungureanu

Româna și dialectele Italiei vin din aceeași limbă, latina, așa că multe cuvinte comune sunt de așteptat. Un loc de origine mai precis se poate susține numai cu inovații comune și exclusive: schimbări pe care româna le are în comun cu o singură zonă și cu nicio alta. Regula a fost formulată de lingvistul german Karl Brugmann în 1884. Un cuvânt latin păstrat în două locuri și pierdut în al treilea nu arată nimic, oricâte asemenea cuvinte s-ar aduna.

Autorul însuși scrie că numără numai inovațiile, iar recenzia lui Rudolf Windisch notează același lucru. Verificările de mai jos, făcute pe atlasul lingvistic al Italiei și al Elveției de sud (AIS, întocmit de Karl Jaberg și Jakob Jud pe anchete din anii 1920) și pe texte nord-italiene din secolele XII–XIII, arată cât de greu îndeplinește un cuvânt această condiție.

Pe lista de 110 sensuri de bază a lui Saenko (2015), româna are aceeași rădăcină cu:

Aromâna, vorbită în Balcani, este ruda cea mai apropiată a românei. Piemonteza și napolitana au aproape același număr: 75–78 și 79. Potriviri pe care româna le are cu un singur grup: două cu Peninsula Iberică, una cu aria retoromană, una cu Sardinia, niciuna cu Piemontul sau cu Liguria. Lista nu cuprinde niciun grai lombard și nici franceza, așa că nu poate verifica tocmai regiunea cu cele mai multe cuvinte din carte.

Cele trei cuvinte nu sunt toate din vocabular: „după” nu are intrare în el, iar pentru „numai” și „vreun” cartea dă ea însăși, în alte capitole, formele din afara nordului Italiei trecute mai jos. Satele sunt clasificate după reguli pe rădăcina cuvântului, nu de un dialectolog.

Formele de tipul „numai” și trecerea lui l la r apar împreună în 12 sate, dintre care nouă în Ticino. Satele vecine nu sunt însă dovezi independente, așa că cele 12 sate valorează cât o singură dovadă, pentru o singură zonă. Zece dintre ele au forma cu d- („doma”), a cărei legătură cu „non magis” este presupusă, nu demonstrată. Întâmplarea ar da în jur de cinci sate comune, nu 12. Aceeași verificare păstrează ca inovații care merită urmărite trecerea lui l la r, metateza „tulbur” (11 sate), femininul lui „miere” și „fiere” și „gula” cu sensul de gură.

Atlasul are și el o limită: arată ce a rămas după mai bine de șase secole în care toscana a înlocuit formele locale. Poetul Bonvesin da la Riva, care scria la Milano pe la 1280, are și „verun” (vreun), și „dra” (în toscană, „della”), cu r în loc de l; în atlasul din anii 1920, cele două trăsături nu se mai întâlnesc în niciun sat.

În „Istoria limbii române” (Cartier, Chișinău, 2024), Dan Ungureanu susține că româna vine dintr-o latină târzie, vorbită după anul 350 în nord-vestul Italiei, într-o zonă pe care o delimitează prin Milano, Lugano, Grenoble și Genova, de unde vorbitorii ei ar fi plecat spre Balcani. După explicația obișnuită, acea latină se vorbea în provincia romană Dacia sau în apropierea ei, ori la sud de Dunăre. Ca dovezi, cartea aduce schimbările pe care, după autor, româna le are în comun cu dialectele de acolo: l devenit r („soare”, „moară”), metateze, adică sunete care își schimbă locul între ele („tulbure”, din „turbulus”; „întreg”, din „integru”), și sensuri noi, ca „gură”, din latinescul „gula”, care însemna „gât”.

În prefață, autorul reconstruiește o frază așa cum ar fi sunat în nordul Italiei între anii 600 și 700. Ea începe cu „Eo ao beut vin tulbure”; în toscană, aceleași cuvinte ar fi fost „Eo ho bevuto vino torbido”. Este reconstrucția autorului, nu un text păstrat.

Două recenzii au apărut în 2024. Romanistul Rudolf Windisch, în „Zeitschrift für Balkanologie” (60/2), rezumă cartea capitol cu capitol și numește compararea formelor românești cu cele din nordul Italiei și de peste Alpi „eine akzeptable Methode”, o metodă acceptabilă; notează însă că cele trei hărți suprapuse din carte sunt „kaum erkennbar”, abia se disting. Cezar Bălășoiu, de la Universitatea din București, în „Studii și cercetări lingvistice” (LXXV/1), conchide că metoda cărții este „profund eronată”, fiindcă pleacă de la premisa că Dacia a fost complet părăsită la sfârșitul secolului al III-lea, și îi reproșează, între altele, că nu spune pe ce fapte de limbă se sprijină linia La Spezia–Rimini.

Obiecția privește mai mult decât geografia cuvintelor. În clasificarea obișnuită, amintită de Bălășoiu, linia desparte Romania de Vest (portugheza, spaniola, catalana, franceza, occitana, retoromana și dialectele din nordul Italiei) de Romania de Est, în care intră dialectele din centrul și sudul Italiei, dalmata și româna. Una dintre trăsăturile care o definesc este soarta consoanelor surde dintre vocale: latinescul „rota” a dat „roată” în română și „ruota” în italiană, dar „rueda” în spaniolă și „roue” în franceză.

Teza pe larg, cu răspunsurile autorului la critici, este pe pagina despre Dan Ungureanu și în dosarul celor 165 de afirmații. Atlasul, sat cu sat, pentru 19 cuvinte: Dialectele Italiei.

Prefața cărții pune alături cuvântul latin, cel românesc și forma dintr-un dialect. Mai jos sunt 12 dintre rândurile tabelului, cu locul pe care îl dă autorul. Linia punctată de pe hartă este linia La Spezia–Rimini, trasă aici după harta din carte.

Două dintre aceste rânduri au fost verificate în texte vechi. „Reo” este și toscan literar, deci nu ține numai de nord, iar „brosco” înseamnă la Bonvesin broască râioasă, nu broască.

Registrul, adică lista formelor scoase din carte, a fost extras automat din manuscris, în două treceri independente: una după reguli (eticheta regiunii, apoi forma tipărită cu cursive), cealaltă prin citirea fiecărui paragraf de un model de limbaj. Prima a dat 2.165 de rânduri, fiecare cu o regiune și o formă, a doua 2.249; au coincis în 1.808, între care 55 de rânduri în care una dintre treceri punea forma și sub o etichetă în plus. Cele 820 de cazuri în care trecerile nu se potriveau au fost verificate pe text la o a treia trecere: 485 acceptate, 335 respinse. Fiecare formă a fost regăsită literă cu literă în paragraful ei. Registrul are 2.269 de rânduri; un caz acceptat poate da mai multe rânduri, când aceeași formă stă sub două etichete. În afară de opt rânduri (patru luate manual din tabelul prefeței și patru adăugate la a treia trecere), niciun rând nu a intrat în registru pe temeiul unei singure treceri. Niciuna dintre treceri nu a fost făcută de un dialectolog.

La o verificare independentă pe 40 de cuvinte, 374 de rânduri au fost comparate cu textul cărții: 15 erau greșite, cele mai multe cu localitatea pusă la forma vecină, și nicio formă dată limpede de carte nu lipsea. După această verificare, o localitate primește punct numai dacă este tipărită chiar lângă formă. Erori au rămas, cu siguranță. Niciun paragraf al capitolului nu a rămas neatribuit unei intrări.

Pe hartă au punct 185 de locuri. O localitate a primit punct numai dacă lista GeoNames sau lista satelor din atlasul AIS are un singur loc cu acel nume în regiunea indicată de carte; celelalte nume rămân în registru fără punct. Văile, vechile provincii și departamentele au punctul în centrul lor, iar textele vechi, în orașul autorului, după tabele întocmite manual. Zona ladină de pe hartă este conturul trasat în jurul localităților pe care cartea le numește ladine.

Capitolul trimite de 64 de ori la hărți numerotate ale atlasului AIS. Opt trimiteri au fost lăsate deoparte, fiindcă titlul dat în carte lipsește sau nu se potrivește cu titlul hărții cu acel număr. Pentru celelalte, satele și formele vin din ediția digitală a atlasului.

Textul autorului, exemplele lui din texte vechi și imaginile cărții nu sunt reproduse aici. Pagina dă numai datele fiecărei intrări: cuvântul, cuvântul latin citat, regiunea, localitatea și forma. Hărțile de sinteză ale cărții sunt de Paul Șteț și Ligia Pop; cea pe care se suprapun fonetica, morfologia și lexicul a fost întocmită de Ligia Cornelia Pop, sub îndrumarea profesoarei Alina Satmari.