Poezia din 1231ROEN

Argumentul lui Dan Ungureanu, verificat cuvânt cu cuvânt: ce rezistă și ce nu

O poezie siciliană din secolul al XIII-lea care sună a română și ce spune despre vârsta limbii române

Versul de mai jos a fost scris în siciliană între 1231 și 1250, iar un vorbitor de română îl înțelege aproape fără traducere. Asemănarea e reală, dar nu arată când s-a născut româna. Lingvistul Dan Ungureanu deduce din ea că româna nu s-a putut desprinde din latină înainte de anii 500–600; verificate cuvânt cu cuvânt, cele șase forme pe care se sprijină nu susțin datarea.

tràgemitrage-măd’estedin astefocora,focuri,sedacăt’esteîți estea bolontatevoia

„trage-mă din aste focuri, dacă îți este voia”

Cielo d’Alcamo, „Rosa fresca aulentissima”, v. 3

Atinge un cuvânt subliniat ca să vezi cea mai veche atestare a lui.

Din alte versuri ale aceleiași poezii

Cele șase cuvinte ↓

Ce susține Dan Ungureanu#

„Prin 1231, Cielo d’Alcamo scrie Contrasto, una din cele mai vii poezii ale literaturii italiene. […] Toate aceste forme, trage, focora, este, stao, quaci – sînt romanice, nu latine; nu le putem data înainte de 500, poate chiar mai tîrziu; româna are și vocabular, și trăsături morfologice care nu există înainte de secolul 6-7. În concluzie, româna n-a putut veni dintr-o latină separată înainte de 500-600.”

Dan Ungureanu, mesaj către Marius Comper, 8 noiembrie 2026

Argumentul are trei pași. Primul: poezia lui Cielo are forme pe care le are și româna. Al doilea: formele acestea nu se pot data înainte de anul 500. Al treilea: strămoșii românei au vorbit, prin urmare, aceeași latină ca restul Imperiului cel puțin până atunci. Pagina verifică fiecare pas în cele mai vechi texte care se pot citi azi.

Ungureanu a ajuns la o perioadă apropiată, 540–600, și pe altă cale, cu glosele din Reichenau; verificarea acelui argument se află pe pagina Dan Ungureanu și originea limbii române. Argumentul contestă o convenție reală: Dicționarul etimologic romanic (DÉRom), proiectul care reconstruiește latina vorbită din toate limbile romanice, socotește desprinderea protoromânei încheiată la sfârșitul secolului al III-lea, cu anul 271 drept reper.

Despre Cielo d’Alcamo nu se știe aproape nimic. Poezia lui, o ceartă de dragoste între un bărbat și o femeie, e citată de Dante ca exemplu de siciliană vorbită. Data se deduce din text: amenda numită defensa, pe care cei mai mulți editori o leagă de legile date de Frederic al II-lea la Melfi în 1231, și pomenirea împăratului ca fiind în viață, deci înainte de moartea lui, din 1250. Limita de jos e controversată.

Ce scrie, de fapt, singurul manuscris#

Poezia s-a păstrat într-un singur manuscris medieval, codicele Vatican latin 3793, copiat la Florența la sfârșitul secolului al XIII-lea sau la începutul celui următor. Acolo, versul începe cu Tràmi, fără g. Alessandro D’Ancona, care a tipărit codicele în 1875 reproducându-l „chiar și acolo unde e vădit greșit”, notează că manuscrisul „florentinizează” cuvântul și strică astfel măsura versului.

Forma cu g vine de la Dante. În De vulgari eloquentia, scris între 1303 și 1305, el citează versul ca mostră de siciliană: Tragemi d’este focora se t’este a boluntate. G-ul apare și în prima tipăritură a poeziei, făcută de Leone Allacci la Napoli în 1661 (traggeme), după un manuscris pe care D’Ancona îl crede diferit și care azi lipsește; a doua tipăritură a lui Allacci are Traheme. Edițiile moderne îmbină aceste surse și tipăresc tràgemi. Primul exemplu al lui Ungureanu se sprijină, așadar, pe Dante și pe o sursă pierdută, nu pe manuscrisul păstrat.

Forma cu g e totuși atestată: o au italiana și portugheza, iar un cronicar franc îl scrie pe la 660. Dar diferența arată de ce, la fiecare cuvânt de mai jos, trebuie ținute separat trei lucruri: ce scrie manuscrisul, ce citează alții și ce reconstruiesc editorii.

Pagină tipărită în 1875 cu primele cinci versuri ale poeziei; al treilea vers începe cu cuvântul Tràmi.
Prima strofă, tipărită după codicele Vatican 3793 în „Le antiche rime volgari”, vol. I, Bologna, 1875, p. 169. Versul 3 începe cu „Tràmi”. Domeniu public; scanare Internet Archive.
Două rânduri tipărite cu variantele cuvântului de la începutul versului 3: Traheme, Traemi, Tragemi, Tragimi, Trájimi.
Nota editorului la versul 3, p. 170: „Traheme” în a doua tipăritură a lui Allacci (1661), „Traemi” la alți editori, „Tragemi” în copia târzie a codicelui (Vatican 4823) și la Vigo.

Șase cuvinte și cea mai veche atestare a lor#

Fiecare rând pornește din poezie și merge înapoi până la cel mai vechi text care atestă forma sau elementele ei. Linia roșie e pragul lui Ungureanu, anul 500; linia punctată albastră e reperul DÉRom, anul 271.

forma atestatăelementele sau mecanismul, atestateformă reconstruită, neatestatăpoezia

Cuvântul 1 din 6 · v. 3

tràgemi trage-mă

„Tràgemi”, trage-mă: g-ul din „trage”

Ce spune Ungureanu

„În latină traho «a trage» are -H- nu -G-. *trago e tîrziu, după 500 AD.”

Ce scrie manuscrisul

Singurul manuscris păstrat scrie Tràmi, fără g. Forma cu g apare la Dante (Tragemi) și în prima tipăritură a lui Allacci (traggeme), făcută probabil după un manuscris azi pierdut; edițiile moderne o preiau.

Cea mai veche atestare

  1. pe la 660Cronica lui Fredegar, Galia, pe la 660tragereÎn afară de un singur adtrai, cronicarul scrie tragere și vegere (Haag, 1898). sursa
  2. 1303–1305Dante, „De vulgari eloquentia” I.xii.6, 1303–1305Tragemi d’este focora se t’este a boluntateDante citează versul ca mostră de siciliană vorbită de oamenii de rând. sursa

Cum s-a format

G-ul nu vine din h. Vorbitorii au refăcut verbul după perfectul traxi și participiul tractus, pe modelul lui rego, rexi, rectus ori lego, lexi, lectus (Grandgent, § 417). O analogie atât de simplă se poate produce independent, în mai multe locuri.

Cine mai spune la fel

  • Românătrag
  • Siciliana lui Cielotràgemi
  • Italiană (toscană)traggo
  • Francezătrais
  • Spaniolătraigo
  • Portughezătrago

Ce arată

Prima atestare e ulterioară anului 500, cum spune Ungureanu. Dar forma cu g o au și portugheza și italiana, iar momentul apariției ei nu poate fi datat.

Cuvântul 2 din 6 · v. 3

focora focuri

„Focora”, focuri: pluralul în -ora

Ce spune Ungureanu

„«focora» = focuri e tîrziu, după 500.”

Ce scrie manuscrisul

Manuscrisul scrie focora, v. 3, la fel ca Dante.

Cea mai veche atestare

  1. latina clasicăLatina clasicătempus, tempora · corpus, corporaPluralul în -ora există, dar numai la neutre. sursa
  2. 54–68Petroniu, „Satyricon” 45, pe vremea lui Nero (54–68)nervia praecisaUn masculin, nervus, primește pluralul neutrelor: nervia în loc de nervi. sursa
  3. 753Act latin din Lombardia, 753subvalle CamporaUn nume de loc, de la masculinul campus: cel mai vechi exemplu găsit de Paul Aebischer (1933, p. 16). El conchide că campora „a aparținut cu siguranță limbii curente înainte de 753”. sursa

Cum s-a format

Latina avea pluralul în -ora doar la neutre, ca tempora. Grandgent (§ 369) arată că în Italia și în România -ora a devenit o terminație de plural, extinsă în italiana veche la a doua declinare, iar în română la a doua și la prima. Mai multe cuvinte se potrivesc: foc, focuri și fuoco, fuocora; câmp, câmpuri și campo, campora; loc, locuri și luogo, luogora; fund, funduri și fondo, fondora. În latină erau masculine (focus, campus, locus, fundus); în română au devenit neutre.

Cine mai spune la fel

  • Românăfocuri
  • Siciliana lui Cielofocora
  • Italiană (toscană)fuocora*
  • Francezăfeux
  • Spaniolăfuegos
  • Portughezăfogos

Ce arată

Aceasta e potrivirea cea mai puternică: Grandgent găsește pluralul extins în -ora doar în Italia și în română, iar mai multe cuvinte se potrivesc. Prima atestare e din 753, dar Aebischer însuși conchide că forma era în uz înainte, iar mecanismul apare deja la Petroniu, în secolul I. Momentul apariției nu poate fi datat.

Cuvântul 3 din 6 · v. 3

t’este îți este

„T’este”, îți este: vocala de la final

Ce spune Ungureanu

„este = este, ca în română, e și el tîrziu.”

Ce scrie manuscrisul

Manuscrisul: se t’este a bolontate, v. 3, și ch’este granne assai, v. 59. În același vers, d’este focora înseamnă „din aste focuri” și vine din latinescul iste, „acesta”; t’este înseamnă „îți este” și vine din est.

Cea mai veche atestare

  1. latina clasicăLatina clasicăestCuvântul însuși e forma cea mai obișnuită a verbului „a fi”. sursa

Cum s-a format

Vocala finală s-a adăugat ulterior. DEX indică doar „lat. est”, iar forma veche românească a fost iaste. Nicio sursă consultată nu spune când a apărut vocala, nici în română, nici în siciliană.

Cine mai spune la fel

  • Românăeste
  • Siciliana lui Cieloeste
  • Italiană (toscană)è
  • Francezăest
  • Spaniolăes
  • Portughezăé

Ce arată

Cuvântul e latin clasic. Vocala adăugată nu are o dată: nicio dovadă nu o plasează nici după 500, nici înainte.

Cuvântul 4 din 6 · v. 42

la dia ziua

„La dia”, ziua: un feminin

Ce spune Ungureanu

„Cielo mai spune «la dia» = ziua, feminin.”

Ce scrie manuscrisul

Manuscrisul: la dia quanno vò foro, v. 42. Aceeași formă apare și la alți poeți din același codice: La notte co’ la dia.

Cea mai veche atestare

  1. anii 50 î.Hr.Cezar, „Războiul galic” I.4, anii 50 î.Hr.Die constituta„În ziua hotărâtă”: dies cu adjectivul la feminin. sursa

Cum s-a format

Latina folosea dies la feminin pentru o zi hotărâtă și pentru timp în general (Allen și Greenough, § 97a). Forma dia, cu -a, e o refacere după prima declinare; trecerea cuvintelor în -ies spre -ia începuse în latina clasică, iar dies a trăit alături de dia (Grandgent, § 355).
O capcană. Potrivirea „la dia = ziua” e doar parțială. Româna zi vine din dies, iar -a din ziua e articolul hotărât. La Cielo, -a ține de cuvânt, ca în spaniolul día. Comun e doar genul feminin.

Cine mai spune la fel

  • Românăziua
  • Siciliana lui Cielola dia
  • Italiană (toscană)il dì
  • Francezăle jour
  • Spaniolăel día
  • Portughezăo dia

Ce arată

Femininul lui dies există deja în latina clasică, într-o întrebuințare restrânsă: Cezar îl folosește cu peste cinci secole înainte de pragul lui Ungureanu. Extinderea lui la orice „zi” nu are o dată.

Cuvântul 5 din 6 · v. 54

stao stau

„Stao”, stau: diftongul

Ce spune Ungureanu

„și stao = eu stau, cu diftong (în latină, sto).”

Ce scrie manuscrisul

Manuscrisul: Con teco stao la sera e lo maitino, v. 54.

Cea mai veche atestare

  1. latina clasicăLatina clasicăstoForma clasică, fără diftong. *Stao nu apare în niciun text latin. sursa
  2. —*staoneatestată în latină

Cum s-a format

Grandgent (§ 397): pe lângă do și sto au apărut *dao și *stao, din care vin românescul dau, stau, italianul vechi dao, provensalul dau, estau și portughezul dou, estou. El le socotește formații târzii, făcute ca vocala rădăcinii să se audă separat de terminație. Asteriscul marchează o formă reconstruită din limbile care o au, neatestată în vreun text.

Cine mai spune la fel

  • Românăstau
  • Siciliana lui Cielostao
  • Italiană (toscană)sto
  • Franceză—
  • Spaniolăestoy
  • Portughezăestou

Ce arată

Forma nu apare în niciun text latin; e reconstruită. Grandgent o socotește târzie, ceea ce merge în sensul lui Ungureanu. Dar o au și provensala și portugheza: fie s-a răspândit într-o latină comună întregului Imperiu, fie s-a format de mai multe ori, așa că nu poate data singură o despărțire.

Cuvântul 6 din 6 · v. 79

quaci încoace

„Quaci”, încoace: un cuvânt din două

Ce spune Ungureanu

„vatine di quaci = pleacă de aici, unde avem quaci = rom. încoaci.”

Ce scrie manuscrisul

Manuscrisul: vàtine di quaci, v. 79, și Di quaci non mi mosera, v. 83. Sensul diferă puțin: quaci înseamnă „aici”, încoace înseamnă „spre aici”.

Cea mai veche atestare

  1. înainte de 184 î.Hr.Plaut, „Curculio” 615, înainte de 184 î.Hr.Certe eccistam video„O văd chiar pe asta”: ecce, „iată”, unit cu istam. Plaut folosește eccum de zeci de ori. sursa

Cum s-a format

Quaci e făcut din eccu(m), „iată”, și hac, „pe aici”; încoace vine, după DEX, din in-eccu(m)-hocce. Plaut unea deja ecce cu alte cuvinte. Grandgent (§ 65) crede că contopirea definitivă într-un singur cuvânt s-a produs abia spre sfârșitul latinei vorbite.

Cine mai spune la fel

  • Românăîncoace
  • Siciliana lui Cieloquaci
  • Italiană (toscană)qua
  • Francezăçà
  • Spaniolăacá
  • Portughezăcá

Ce arată

Elementele apar la Plaut, înainte de 184 î.Hr. Contopirea lor e mai târzie, după Grandgent spre sfârșitul latinei vorbite, ceea ce merge în sensul lui Ungureanu. Dar o au toate limbile romanice, de la Lisabona la București: e o schimbare a întregii latine vorbite, care nu spune când s-a desprins una dintre ramuri.

Prima scriere nu e nașterea#

Ungureanu are dreptate într-un punct: niciuna dintre cele șase forme nu apare ca atare în vreun text înainte de 500; doar la două sunt atestate mai devreme genul sau elementele. Pasul următor nu se susține. În primul mileniu, cei care știau carte scriau în latina învățată la școală, iar formele vorbite intrau în scris doar când cineva greșea. Prima apariție a unei forme arată că exista deja, nu că s-a născut atunci.

Dacă data primei scrieri ar fi data nașterii, s-ar ajunge la concluzii absurde:

  • Româna s-ar fi născut în 1521, anul scrisorii lui Neacșu din Câmpulung, cel mai vechi text românesc păstrat.
  • Totuși, în 587, în munții Haemus, în Balcani, soldații armatei bizantine strigau „torna, torna” în limba locului, scrie cronicarul Teofilact Simocata; Teofan Mărturisitorul redă strigătul ca „torna, torna, fratre”. Cei mai mulți cercetători citesc strigătul ca romanică vorbită; alții văd în el o comandă militară latinească. Și așa, o latină vorbită trăia acolo cu peste nouă sute de ani înainte de primul text românesc.
  • Aplicată celor șase forme, regula ar muta despărțirea românei după 753, anul celui mai vechi plural masculin în -ora citat de Ungureanu. Asta e mai târziu decât intervalul 540–600 la care ajunge el însuși cu glosele din Reichenau.
587 · O limbă romanică vorbită în Balcani1521 · Primul text românesc păstrat

Pe axa de mai sus, butonul „Regula «prima scriere = naștere»” arată unde s-ar situa aceste date.

Cine mai spune la fel#

Când o formă a lui Cielo apare și în portugheză sau spaniolă, potrivirea cu româna nu spune nimic despre Italia: forma era fie veche și comună, fie s-a născut de mai multe ori. Tabelul dă forma corespunzătoare din fiecare dintre cele șase limbi.

RomânăSiciliana lui CieloItaliană (toscană)FrancezăSpaniolăPortugheză
„eu trag”, cu gtragtràgemitraggotraistraigotrago
„focuri”, plural în -orafocurifocorafuocora*feuxfuegosfogos
„este”, cu vocală la finalesteesteèestesé
„ziua”, la femininziuala diail dìle jourel díao dia
„stau”, cu diftongstaustaosto—estoyestou
„aici”, din ecce/eccu + adverbîncoacequaciquaçàacácá

* Formă veche: italiana de azi spune fuochi. Franceza nu are un „stau” cu diftong, dar provensala veche are estau. Spaniolul estoy vine din estó, fără diftong; g-ul din traigo are și alte explicații, iar în francezul trais nu se vede niciun g. Celulele colorate au același tip de formă ca în română.

Trei forme trec de granițele Italiei: trag, stau și încoace. Dintre limbile din tabel, celelalte trei apar doar în Italia și în română: pluralul în -ora, este cu vocală la final și „ziua” la feminin. Niciuna dintre aceste trei nu are o dată a nașterii, iar femininul lui dies are rădăcini în latina clasică.

Ce rămâne din concluzie#

Concluzia lui Ungureanu vizează o convenție reală. DÉRom socotește desprinderea protoromânei încheiată la sfârșitul secolului al III-lea și ia ca reper anul 271, când armata romană a părăsit Dacia (Florescu, 2014). Dacă româna ar avea o inovație comună cu Italia, născută sigur după 271 și greu de repetat independent, reperul nu s-ar mai susține.

Versul lui Cielo nu aduce o asemenea inovație. Iar reperul din 271 nu e singura alternativă. Eutropius scrie că împăratul Aurelian, când a renunțat la Dacia, „i-a scos pe romani din orașele și de pe ogoarele Daciei și i-a așezat în mijlocul Moesiei”, adică la sud de Dunăre, în Imperiu. În 587, o latină vorbită se auzea încă în armata Imperiului din Balcani. O latină legată de restul Imperiului până pe la 600 ar fi primit inovațiile târzii fără ca cineva să vină din Italia.

  1. A

    Desprinsă în 271, fără legături ulterioare

    Reperul DÉRom, luat ad litteram.

    necontrazisă Presupune ca fiecare formă comună cu Italia să fie mai veche de 271 sau să se fi născut de două ori. Grandgent datează târziu *stao și contopirea din quaci; dacă are dreptate și formele nu s-au născut de două ori, varianta aceasta e sub presiune. Nicio dată sigură din vers nu o contrazice.

  2. B

    Latina de la Dunăre, legată de Imperiu până pe la 600

    Eutropius; „torna, torna” în 587.

    compatibilă Se potrivește cu toate cele șase forme.

  3. C

    O latină de tip italian, ajunsă în Balcani după 500

    Teza cărții lui Ungureanu din 2024, rezumată pe pagina despre el.

    compatibilă Se potrivește cu toate cele șase forme.

Versul poate deosebi cel mult varianta A de celelalte două, și doar dacă pluralul în -ora primește vreodată o dată. Între B și C nu poate alege.

Ce ar putea decide

  • Inovații comune care pot fi datate independent: un împrumut dintr-o limbă care a ajuns în regiune la o dată cunoscută sau o schimbare de sens datată în texte. Exact asta caută Ungureanu în glosele din Reichenau; rezultatul și limitele lui sunt pe pagina despre el.
  • O comparație a listelor complete pentru pluralul în -ora: toate substantivele care primesc -ora în actele italiene și toate cele care primesc -uri în română, comparate cu ce ar da hazardul. O suprapunere mult mai mare decât cea pe care ar produce-o hazardul ar arăta o inovație comună; o dată sigură pentru ea ar fi un reper.

Cum s-a lucrat#

  • Textul poeziei și numerotarea versurilor: ediția Einaudi de pe Wikisource, verificată pe ediția din 1875, care reproduce codicele Vatican 3793.
  • Fiecare dată vine din cel mai vechi text care se poate citi azi, consultat într-o ediție: Plaut, Cezar, Petroniu, Eutropius, Teofilact, Teofan, Fredegar (prin studiul lui Haag din 1898) și Dante.
  • Formele deduse, care nu apar în niciun text, sunt marcate cu asterisc și reprezentate separat pe axă.
  • Exemplul din 753 vine din articolul lui Paul Aebischer din 1933, citit pagină cu pagină pe Persée; Ungureanu citează același exemplu.
  • Formele din celelalte limbi: DEX pentru română, Wiktionary pentru celelalte, Grandgent pentru formele vechi.
  • Rămân deschise: data vocalei finale din este și originea lui -ci din quaci.

Surse#