Prezicerea viitorului, de la oase crăpate în foc la calculatoare: cât de departe vede fiecare metodă

Creierul prezice viitorul?#

Înainte de orice oracol a existat corpul. Jucătorii de crichet nu urmăresc mingea cu privirea: își mută privirea spre locul unde va ricoșa din teren și o așteaptă acolo (Land și McLeod, 2000). Când te atingi cu propria mână, aproape că nu te gâdili, pentru că, după explicația cea mai răspândită, creierul a prezis deja ce vei simți și a atenuat senzația (Blakemore, Wolpert și Frith, 1998). O școală din neuroștiințe merge mai departe și descrie tot creierul ca pe o mașină de prezis. Teoria e influentă și contestată: analizele critice spun că dovezile sunt încă insuficiente pentru a o susține.

Mai departe în timp, oamenii își imaginează. Un pacient amnezic descris de psihologul Endel Tulving nu-și amintea niciun episod din viața lui. Întrebat ce se petrece în mintea lui când încearcă să se gândească la ziua de mâine, a răspuns: „Gol, cred.” Imagistica arată că amintirea și imaginația folosesc în mare parte aceeași rețea a creierului. Încă se dispută dacă hipocampul e necesar ca să-ți închipui viitorul: într-un studiu, patru din cinci pacienți cu hipocampul afectat abia își puteau imagina scene noi; în altul, șase pacienți s-au descurcat normal. La patru ani, copiii aleg deja azi ce le va trebui mai târziu. Gaițele de tufiș ascund mâncare acolo unde vor fi flămânde a doua zi dimineață, deși nu e limpede dacă e vorba de aceeași capacitate.

Când îți închipui propriul viitor, de multe ori te vezi din afară. În șapte studii, Emily Pronin și Lee Ross au găsit că oamenii se descriu pe ei înșiși, în trecut și în viitor, așa cum descriu alte persoane. Se văd mai degrabă din perspectiva unui observator. Cele patru experimente mergeau de la a bea un lichid neplăcut „pentru știință” la a da meditații în sesiune. Când deciziile erau reale, oamenii decideau pentru ei înșiși în viitor la fel cum decideau pentru alții. Când îți imaginezi viitorul, mintea te tratează în parte ca pe o altă persoană.

De când încearcă oamenii să vadă viitorul?#

Divinația apare în atâtea societăți încât antropologul Donald Brown a trecut-o pe lista lui de trăsături comune tuturor societăților cunoscute, lângă „interpretarea viselor” și „încercările de a prezice viitorul”. Cele mai vechi urme sunt oase. În nordul Chinei, încă din mileniul al IV-lea î.Hr., oamenii puneau omoplați de animale în foc până plesneau și citeau în crăpături un răspuns, cu mii de ani înainte ca cineva să scrie întrebarea alături. Pe la 1250 î.Hr., regii Shang de la Anyang puneau să fie scrijelită întrebarea lângă crăpătură, adesea de două ori, în ambele sensuri: „Ban va avea parte de nenorocire”, „Ban nu va avea parte de nenorocire”. Se păstrează, după cele mai multe estimări, mult peste 100.000 de fragmente: cel mai vechi corpus mare de scriere chineză.

În Mesopotamia, ghicitorii citeau ficatul oilor sacrificate. Palatul de la Mari avea, pe la 1800 î.Hr., 32 de modele de ficat din lut, iar acolo, într-o singură lună, erau sacrificați între trei și șapte sute de miei pentru ghicit. Când cerul amenința un rege asirian, era încoronat un înlocuitor asupra căruia să cadă nenorocirea prevestită, în timp ce regele adevărat se dădea la o parte. Învățații babilonieni pândeau semnele cerului noapte de noapte și notau ce vedeau. Jurnalele lor astronomice merg din 652 î.Hr. până în secolul I î.Hr., iar din această pândă răbdătoare, după cât arată dovezile, cerul a devenit primul viitor pe care l-a putut calcula cineva.

Oracolele grecești vorbeau în ghicitori. Herodot povestește că regele Cresus al Lidiei a întrebat oracolul de la Delfi dacă să atace Persia și i s-a răspuns că va distruge un mare imperiu; l-a distrus, pe al lui. E o poveste, scrisă un secol mai târziu, și arată mecanismul: un răspuns care nu poate fi greșit. Romanii priveau păsările și puii sacri. Cicero îl citează pe Cato, care se mira cum se poate uita un haruspice la alt haruspice fără să râdă.

Dacă ghicitul nu vede viitorul, de ce a rezistat?#

Un răspuns celebru e că funcționează tocmai pentru că nu vede. În 1957, Omar Khayyam Moore a propus ideea că naskapii din Labrador, care alegeau unde să vâneze după crăpăturile unui omoplat de caribu ars în foc, dădeau de fapt cu zarul, ca turmele să nu le poată învăța obiceiurile. Ideea e elegantă și des repetată. Revenind asupra ei în 2025, antropologul Ze Hong a conchis că versiunea lui Moore e „probabil greșită”, citând critici care au arătat că caribuii nu învață traseele vânătorilor, iar naskapii apelau la omoplat mai ales în anii de foamete.

Al doilea răspuns ține de oameni. Pascal Boyer susține că divinația convinge pentru că verdictul nu pare să vină de la ghicitor: vorbesc crăpăturile, găina sau cărțile, deci nu par să vorbească interesele nimănui. La sfârșitul anilor 1920, la azande, în Sudan, E. E. Evans-Pritchard a urmărit oracolul cu otravă: unei găini i se dădea otravă și i se punea o întrebare, iar o a doua găină trebuia să confirme răspunsul. Când greșea, Evans-Pritchard a numărat opt explicații gata pregătite, printre ele otrava nepotrivită, un tabu încălcat, vrăjitoria și duhurile supărate. „Să se gândească cititorul la orice argument care ar demola complet pretențiile azandelor despre puterea oracolului”, scria el. Tradus în felul lor de a gândi, argumentul „ar sprijini întreaga structură a credinței lor”.

Ze Hong și Joseph Henrich numesc divinația o tehnologie folosită pentru a obține informații pe care oamenii le cred exacte. O țin în viață convingerile puternice, eșecurile pe care nu le raportează nimeni și faptul că îi vezi pe alții bazându-se pe ea. Magia și gândirea magică par să înflorească acolo unde miza e mare și cunoașterea puțină. Bronisław Malinowski a observat că locuitorii insulelor Trobriand nu foloseau nicio magie la pescuitul din laguna liniștită, unde nu era niciun risc, și foloseau foarte multă în largul mării. În timpul Războiului din Golf din 1991, israelienii din localitățile lovite de rachete arătau mai multă gândire magică decât cei din localitățile cruțate. Într-un experiment din 2016, stresul oamenilor era maxim când un șoc electric era cel mai greu de prevăzut.

Și când o profeție dă greș? Timp de șaptezeci de ani, studenții la psihologie au învățat din When Prophecy Fails (1956) că un grup mic, care aștepta farfurii zburătoare și sfârșitul lumii pe 21 decembrie 1954, a perseverat după ce nu s-a întâmplat nimic și a început să facă prozelitism. În 2025, Thomas Kelly a publicat ce arată hârtiile lui Leon Festinger, deschise abia de curând: conducătoarea grupului s-a dezis, grupul s-a destrămat, prozelitismul a încetat, iar unul dintre cercetători, prezentându-se drept autoritate spirituală, contribuise la deznodământ. Majoritatea studiilor ulterioare despre grupuri ale căror profeții nu s-au împlinit la data anunțată, notează Kelly, nu au găsit nici ele faimoasa stăruință în credință.

Ce spune zodia despre tine?#

Scrie-ți ziua de naștere. Textul de mai jos e scris pentru zodia ta. Citește-l, apoi spune cât de bine te descrie.

Sari peste exercițiu: vezi ce au găsit testele

Care a fost primul viitor pe care oamenii l-au putut calcula?#

Cerul. După secole de pândă a semnelor, astronomii babilonieni puteau spune cu un an înainte în ce luni era posibilă o eclipsă. Pentru eclipsele pe care le puteau vedea, preziceau ora de început cu o eroare de o oră-două. Multe eclipse prezise erau „pândite, dar nevăzute”: ei prevedeau posibilități, nu certitudini. Herodot spune că Thales a prezis anul unei eclipse, datate azi în 585 î.Hr.; istoricii astronomiei se îndoiesc că vreo metodă din vremea lui ar fi permis-o. În 1715, Edmond Halley a tipărit harta unei eclipse care urma să treacă peste Anglia; la Londra, eclipsa a început la un minut de ora calculată de el.

În 1066, cometa lui Halley era un semn: Tapiseria de la Bayeux arată oameni care se uită la ea înainte de cucerirea normandă. În 1705, Edmond Halley a calculat că cometele din 1531, 1607 și 1682 erau unul și același corp și a scris: „Îndrăznesc să prezic că se va întoarce în anul 1758.” A fost găsită în noaptea de Crăciun a anului 1758. O versiune rafinată a calculului lui Halley, care ținea seama de Jupiter și Saturn, a greșit cu o lună momentul celei mai mari apropieri de Soare; la revenirea din 1835, eroarea a fost de patru zile. Următoarea revenire e în iulie 2061 (unde e cometa acum, pe orbita ei).

Din 1872, mașina de maree a lui William Thomson, viitorul lord Kelvin, desena mareele unui port pe un an întreg în vreo patru ore. Catalogul de eclipse al NASA merge din 2000 î.Hr. până în 3000 d.Hr., și cuprinde aproape douăsprezece mii de eclipse de Soare. Incertitudinea privește locul de pe Pământ unde cade umbra, pentru că rotația Pământului încetinește neregulat: până în anul 3000, ea ajunge la circa 8 grade de longitudine. Orbitele înseși pot fi calculate pe zeci de milioane de ani. Dincolo de atât, sistemul solar e haotic: viitorul lui exact, la scara aceea, nu mai poate fi calculat; se mai pot calcula doar probabilități.

Cu cât timp înainte se poate prognoza vremea?#

În Bucovina, în seara de Sfântul Vasile, se tăiau douăsprezece coji de ceapă, câte una pentru fiecare lună, și se punea în fiecare puțină sare; dimineața, cojile ude însemnau luni ploioase, iar cele uscate, luni secetoase. Așa notează Artur Gorovei, în culegerea de credințe pe care a publicat-o Academia Română în 1915, iar capitolul „Vreme” al cărții adună vreo 224 de semne ale vremii, cele mai multe din Suceava și Bucovina. „Cum va fi în ziua Dochiei (1 Mart), așa va fi și vara”, se spunea la Straja. Serviciul Meteorologic al României a luat ființă în iulie 1884, condus de Ștefan Hepites.

La 1 august 1861, ofițerul de marină Robert FitzRoy a publicat în The Times, la Londra, prima prognoză publică a vremii, pentru următoarele una-două zile. „Profeții sau predicții nu sunt”, a scris el în 1863: o prognoză e o părere care rezultă dintr-o „combinare și calculare științifică”. Nu s-a găsit nicio evaluare a preciziei prognozelor lui. În 1922, Lewis Fry Richardson a încercat să calculeze vremea de mână, rezolvând ecuațiile fizicii pentru un singur loc din Europa Centrală. Prognoza lui pentru șase ore: o schimbare de presiune de 145 de hectopascali. Barometrul abia s-a mișcat. În 1950, o echipă de la Princeton a făcut pe ENIAC primele prognoze pe calculator: patru simulări retrospective ale unor zile trecute. Fiecare prognoză a cerut cam o zi de calcul.

De atunci orizontul s-a deplasat constant. Prognozele centrului european pentru circulația atmosferică la scară mare au rămas peste un prag înalt de precizie (o corelație de 0,8 între abaterile prognozate și cele reale de la tiparul obișnuit al atmosferei în altitudine, nu 80% șanse ca o prognoză de ploaie să fie corectă) până la circa 4,4 zile înainte în 1986 și până la circa 7 zile înainte în 2024. Rămân utile cam zece zile, față de șapte cu treizeci de ani înainte: aproximativ o zi câștigată pe deceniu. Azi, poziția unui uragan atlantic e prognozată cu trei zile înainte la fel de bine cum era prognozată cu o zi înainte în anii 1990. Modelele bazate pe învățare automată au intrat în joc în 2023–2025 și egalează sau întrec modelele fizice după mulți indicatori de precizie, în aceeași fereastră de timp.

Fereastra are o margine. În 1963, Edward Lorenz a descoperit că diferențe minuscule în starea de pornire a unui model meteo cresc până când prognozele o iau pe drumuri diferite; în 1969 a arătat că observații mai bune nu pot împinge la nesfârșit această limită. Pentru vremea de la o zi la alta, la latitudini medii, experimentele recente pun limita la circa două săptămâni.

Unde se oprește prevederea?#

Vremea unui anotimp poate fi prognozată în linii mari. Modelele pe calculator pentru El Niño, încălzirea Pacificului care influențează vremea în toată lumea, păstrează o corelație puternică cu realitatea cam opt luni înainte. Cea mai mare parte a acestei reușite a fost însă măsurată prin prognoze retrospective pentru ani trecuți, iar prognozele care traversează primăvara emisferei nordice sunt mult mai slabe.

Modelele climatice fac un alt fel de afirmație: dacă lumea emite atât, se va încălzi cu atât. Sunt proiecții, nu prognoze. Din 17 proiecții publicate între 1970 și 2007, 10 s-au potrivit cu încălzirea care a urmat; 14, după ce s-a ținut seama de diferența dintre emisiile presupuse și cele reale (Hausfather și colegii, 2020).

Unele viitoruri nu au deloc orizont. Nimeni nu poate prezice cutremurele, spune Serviciul Geologic al SUA. În 1975, în China, autoritățile unui comitat din jurul orașului Haicheng au ordonat evacuarea în ziua unui cutremur mare, după un roi de șocuri premergătoare; în anul următor, la Tangshan, n-a existat niciun avertisment, iar 242.769 de oameni au murit, după bilanțul oficial. Sistemele de alertă de azi detectează o ruptură care a început deja și trimit un avertisment cu câteva secunde înaintea zguduiturii. E detecție, nu prevedere.

Pot experții să prezică politica și economia?#

Între 1987 și 2003, Philip Tetlock a strâns de la 284 de experți 82.361 de estimări de probabilitate, la circa 27.450 de întrebări. În medie, experții au fost doar puțin mai preciși decât ghicitul la întâmplare și puțin mai puțin preciși decât niște reguli simple care prelungesc tendința recentă. Cei cu o singură idee mare au ieșit cel mai prost; cei care împrumutau din multe surse, ceva mai bine. Tetlock a avertizat mai târziu că rezumatul popular, potrivit căruia experții nu ghicesc mai bine decât un cimpanzeu care aruncă săgeți, exagerează ce a găsit el.

Au urmat concursurile. Din 2011, o agenție americană de cercetare a serviciilor de informații a plătit echipe care să facă prognoze despre evenimente al căror rezultat devenea cunoscut, în medie, în circa 100 de zile. A câștigat echipa lui Tetlock, ajutată de trei măsuri simple: mai puțin de o oră de instruire în probabilități, munca în echipă și gruparea celor mai buni prognozatori. În cei patru ani, acești superprognozatori erau mai preciși cu 300 de zile înainte decât prognozatorii obișnuiți cu 100 de zile înainte. O afirmație des repetată, că i-au întrecut cu 30% pe analiștii serviciilor de informații care aveau acces la date secrete, nu are în spate niciun studiu publicat; pare să se sprijine pe o comparație nepublicată între media unei echipe și piața de predicție internă a analiștilor. În 2024, superprognozatorii încă întreceau cel mai bun model de inteligență artificială, pe un set de întrebări reale; în iulie 2026, după estimarea testului însuși, mai multe sisteme ajunseseră statistic la egalitate cu prognozele superprognozatorilor din 2024.

Sondajele electorale au fost verificate cel mai des: în peste 30.000 de sondaje din 45 de țări, din 1942 încoace, eroarea scade de la circa 4 puncte cu o jumătate de an înaintea votului la sub 2 puncte în ajun, și nu s-a înrăutățit în timp. Mai departe, dovezile se răresc. Când echipa lui Tetlock a evaluat prognoze pe 25 de ani făcute în 1988 și 1997, experții au arătat o pricepere reală pentru schimbări lente și rare, cum e răspândirea armelor nucleare, și niciun avantaj față de nespecialiști la schimbările de frontiere. Un studiu din 2018 pentru Open Philanthropy a găsit că prognozele făcute cu zece sau mai mulți ani înainte s-au adeverit cam o dată din trei, fără o scădere clară după cei zece ani. Evenimente concrete din viața oamenilor au fost prognozate cu pricepere reală până la circa un an; dincolo de atât, dovezile sunt puține și nu duc la o concluzie clară.

O mare parte din studiul viitorului îndepărtat nici nu urmărește să-l prezică. Metoda Delphi a RAND (anii 1950) îi chestionează pe experți anonim, în runde, până când părerile lor converg. Herman Kahn și, mai târziu, Shell au scris scenarii, mai multe povești coerente despre cum ar putea merge lucrurile. În Limitele creșterii (1972), un model al lumii era rulat pe calculator pornind de la ipoteze diferite, iar cartea avertiza că graficele ei „nu sunt predicții exacte”. Prin scanarea orizontului aduni „semnale slabe” de schimbare. Conul viitorurilor grupează ce e posibil, plauzibil, probabil și de dorit. În metoda „backcasting”, pornești de la viitorul pe care îl vrei și mergi înapoi, până la ce trebuie făcut acum. „Prospectiva nu înseamnă a prezice sau a prognoza viitorul”, spune Comisia Europeană; e „disciplina explorării diferitelor viitoruri posibile”.

Ce așteptau experții din 1964 să existe până azi?#

În 1964, RAND a întrebat vreo 150 de experți când avea să apară fiecare dintre zecile de descoperiri. Au răspuns 82, în șase grupuri, pe parcursul a patru runde anonime. Pentru fiecare descoperire, raportul a consemnat anul până la care jumătate dintre membrii grupului o așteptau. Mai jos sunt 8 dintre cele 75 de prognoze ale grupurilor pentru știință, automatizare și spațiu despre lucruri așteptate până în 2020, extrase la întâmplare. S-a împlinit fiecare până azi, chiar dacă mai târziu decât se credea? Cazurile în care s-a întâmplat doar o parte apar separat la sfârșit.

Prezice science-fictionul viitorul?#

În ianuarie 1902, H. G. Wells a ținut la Royal Institution o conferință intitulată „Descoperirea viitorului”. „Profeția științifică nu va fi ghicit, orice altceva ar fi”, a spus el, și spera la „o explorare sistematică a viitorului”. Cu un an înainte, imaginația lui refuzase să vadă „vreun fel de submarin făcând altceva decât să-și sufoce echipajul”. În 1914 a scris despre „bombe atomice” care nu se mai opreau din explodat.

În octombrie 1945, Arthur C. Clarke a calculat în revista Wireless World că trei stații aflate la circa 42.000 de kilometri de centrul Pământului, care fac un ocol pe zi, ar putea acoperi tot globul. Sateliții de comunicații stau azi pe acea orbită. Când niște cercetători au evaluat scrierile de nonficțiune ale lui Isaac Asimov, Clarke și Robert Heinlein, predicțiile tehnologice cu termen precis s-au adeverit în 57%, 48% și 36% din cazuri; prognozele lor priveau, în medie, cam 40 de ani înainte.

Mulți scriitori spun că prezisul nu e treaba lor. Ursula K. Le Guin a scris că science-fictionul „nu e predictiv, e descriptiv”: descrie prezentul în costumul viitorului. În România, prima povestire științifico-fantastică e de obicei socotită Spiritele anului 3000 (1875), iar primul roman, În anul 4000 sau O călătorie la Venus de Victor Anestin (1899); între 1955 și 1974, „Colecția Povestiri Științifico-Fantastice” a scos 466 de numere. Între 2019 și 2023, ministerul francez al apărării i-a cerut unei echipe de autori de science-fiction, Red Team, să-și imagineze amenințări pentru 2030–2060.

Cât de bine îți poți prezice propria viață?#

Mai prost decât crezi. În 1994, Roger Buehler și colegii lui i-au întrebat pe 37 de studenți când își vor termina lucrarea de diplomă. În medie au spus 33,9 zile; le-a luat 55,5. Doar 29,7% au terminat până la data pe care o socotiseră cea mai probabilă. Observatorii întrebați despre proiectele altora au greșit în sens invers. Când studenții au fost puși să-și lege estimarea de cât le luaseră lucrări asemănătoare, abaterea a dispărut.

Oamenii estimează greșit și cum se vor simți în viitor. Asistenții universitari se așteptau ca refuzul titularizării să-i facă mult mai nefericiți ani de zile; cei care fuseseră refuzați erau mai fericiți decât se prezisese, deși în comparație au intrat doar șapte profesori refuzați de curând. Într-un studiu cu peste 19.000 de oameni între 18 și 68 de ani, rezultatul a fost același la fiecare vârstă: oamenii se așteptau să se schimbe mai puțin în următorii zece ani decât spuneau cei cu zece ani mai în vârstă că se schimbaseră în ultimii zece.

De aici vine metoda cea mai simplă: pornește de la cât au durat înainte lucruri asemănătoare, la tine și la alții.