Constantinopol, Țarigrad, IstanbulToată istoria orașului, pe aceeași peninsulă

Geografia

De ce aici: un port adânc și apă pe trei laturi#

La capătul de sud al Bosforului, un golf lung și îngust intră adânc în uscat: Cornul de Aur, un port ferit de curentul strâmtorii.

Între golf și Marea Marmara rămâne o limbă de pământ cu dealuri. Are apă pe trei laturi, deci un dușman venit pe uscat o poate ataca dintr-o singură parte. Istoricul grec Polibiu a spus-o în secolul al II-lea î.Hr.: dinspre mare, orașul are cea mai bună așezare din lumea cunoscută; dinspre uscat, cea mai rea.

Harta arată țărmul de azi. Malurile au fost umplute în multe locuri; cel mai mult pe Marmara, la Yenikapı, unde ieșitura dreptunghiulară a țărmului e o umplutură recentă.

c. 6500–5600 î.Hr.

Primii oameni cunoscuți: un sat sub nămolul unui port#

Între 2004 și 2013, săpăturile pentru gara subterană de la Yenikapı au dat peste un port antic, construit pe vremea împăratului Teodosie I și colmatat de secole. În nămol zăceau 37 de corăbii din secolele V–XI.

Sub port, arheologii au ajuns la un sat neolitic din perioada 6500–5600 î.Hr.: urme de case din lemn, morminte, urne cu oase arse și sute de urme de tălpi păstrate în lut. Oamenii aceștia au trăit aici cu vreo cinci milenii înaintea primilor coloniști greci.

Datarea diferă după autor (6500–5600 sau 6400–5800 î.Hr.).

c. 660 î.Hr., după tradiție

Când a fost întemeiat Byzantionul? „Vizavi de orbi”#

Coloniști din Megara, un oraș de lângă Atena, se așază pe vârful peninsulei. Cronica lui Ieronim, alcătuită o mie de ani mai târziu, pune întemeierea în 660/659 î.Hr.

Megarienii întemeiaseră deja Calcedonul pe malul asiatic, unde e azi Kadıköy. Herodot spune că au făcut-o cu 17 ani înainte (cronica lui Ieronim dă vreo 26) și redă vorba unui general persan, Megabazos: calcedonienii trebuie să fi fost orbi, de vreme ce au ales malul mai prost când îl aveau în față pe cel bun.

Tradiție: niciun strat arheologic din secolul al VII-lea î.Hr. nu fixează anul. Byzas, întemeietorul din legendă, apare doar la autori mult mai târzii. Zidul desenat punctat e o reconstituire; niciun tronson nu a fost găsit.

c. 513 î.Hr.

Perșii trec Bosforul pe un pod de vase#

Regele persan Darius I pornește împotriva sciților și trece în Europa pe un pod plutitor, construit de inginerul Mandrocles din Samos. Herodot îl așază la jumătatea drumului dintre Byzantion și gura Mării Negre. Locul exact nu se cunoaște.

Byzantionul ajunge sub perși. Se răscoală alături de orașele ioniene, iar în 493 î.Hr. locuitorii fug înaintea flotei feniciene, care arde orașul părăsit. În 478 î.Hr. spartanul Pausanias, în fruntea unei flote grecești, scoate garnizoana persană.

Secolele V–III î.Hr.

Din ce trăia orașul: a zecea parte din marfa strâmtorii#

Grâul Atenei venea din Marea Neagră, prin fața Byzantionului. Atena și Sparta și-au luat orașul una alteia de mai multe ori. În 390/389 î.Hr., atenianul Trasibul a arendat aici taxa de o zecime pe corăbiile venite din Marea Neagră.

În 220 î.Hr., apăsat de tributul plătit galilor așezați în Tracia (80 de talanți pe an, după Polibiu), Byzantionul a pus din nou vamă pe strâmtoare. Rodosul, a cărui flotă trăia din comerț, i-a declarat război și l-a silit să renunțe.

340–339 î.Hr.

Filip al Macedoniei nu reușește să ia orașul#

Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare, asediază Byzantionul pe neașteptate, când soldații și mașinile de război ale orașului erau plecate în ajutorul vecinilor din Perint. Atena, Chios, Cos și Rodos trimit ajutoare, iar Filip ridică asediul.

O poveste scrisă abia în secolul al VI-lea d.Hr. spune că o lumină apărută pe cer într-o noapte întunecată a dat de gol atacul macedonenilor și că, drept mulțumire zeiței Hecate, orașul și-a pus pe monede semiluna cu stea. Monede ale Byzantionului cu semilună și stea există; niciun izvor apropiat de asediu nu pomenește minunea.

Asediul: consemnat (Diodor). Lumina de pe cer și originea semilunii: tradiție târzie.

Secolul I d.Hr.

Oraș liber, apoi oraș de provincie#

Byzantionul a fost multă vreme aliat al Romei și și-a păstrat autonomia. În anul 53, solii lui s-au plâns în senat că dările sunt prea grele, iar împăratul Claudius le-a iertat tributul pe cinci ani.

Sub Vespasian (69–79), orașul își pierde statutul de oraș liber și trece sub administrația unei provincii romane.

193–196

Trei ani de asediu, apoi zidurile sunt dărâmate#

În războiul pentru tronul Romei, Byzantionul ține cu Pescennius Niger, rivalul învins. Septimiu Sever îl asediază trei ani. Cassius Dio, care le-a văzut, descrie ziduri din blocuri de piatră cioplită, porturi închise cu lanțuri și, spre sfârșit, oameni care mâncau piei înmuiate.

După capitulare, soldații și magistrații sunt executați, zidurile sunt demolate, iar orașul e coborât la rangul de sat supus Perintului.

După 196

Sever reclădește? Hipodromul și băile, după autori târzii#

Scriitori din secolul al VI-lea și de mai târziu spun că Sever s-a răzgândit și a refăcut orașul: băile publice Zeuxippos, o stradă cu porticuri și prima formă a Hipodromului. Tot ei spun că orașul s-a numit o vreme Antonina, după fiul împăratului.

Niciun autor din vremea lui Sever nu pomenește vreuna dintre aceste lucrări. Sigur e doar că, un secol mai târziu, Constantin a găsit aici un oraș cu ziduri, pe care a trebuit să-l asedieze.

Tradiție târzie (Zosimos, Malalas, Hesychios). Traseul zidului e o reconstituire.

324 – 11 mai 330

Cine a întemeiat Constantinopolul și când#

În 324, Constantin își învinge rivalul, pe Licinius, la Chrysopolis, pe malul din față. Rămâne aici. Mărește Byzantionul și îl închide cu un zid nou de la o mare la alta, pe care istoricul Zosimos îl așază la cincisprezece stadii, aproape trei kilometri, dincolo de cel vechi.

Chiar în fața vechii porți trasează un for rotund, cu o coloană de porfir în mijloc; coloana e încă în picioare, la Çemberlitaş. Luni, 11 mai 330, orașul e inaugurat cu întreceri de care în Hipodrom. Cronica lui Ieronim notează sec: Constantinopolul a fost împodobit prin despuierea aproape tuturor celorlalte orașe.

Constantin moare în 337 și e îngropat în biserica Sfinților Apostoli, unde vor fi îngropați împărații timp de șapte secole.

Din zidul lui Constantin nu se vede nimic la suprafață. Traseul punctat e o reconstituire prin punctele pe care le dau izvoarele.

330 – 381

S-a numit vreodată oficial „Noua Romă”?#

Orașul a purtat de la început numele lui Constantin. În 381, un sinod de 150 de episcopi hotărăște că episcopul Constantinopolului vine în rang imediat după cel al Romei, „fiindcă orașul este Noua Romă”. Titlul patriarhului ecumenic păstrează și azi formula.

Că împăratul însuși ar fi dat prin lege acest nume o spune un singur istoric, Socrate, la un secol după Constantin. Textul unei asemenea legi nu s-a păstrat.

Din 332, cetățenii primesc pâine gratuită din grâul Egiptului. Prima biserică Sfânta Sofia e sfințită la 15 februarie 360, lângă mai vechea Sfânta Irina.

373

Apa vine de la peste 200 de kilometri#

Peninsula are puțină apă a ei. Sub împăratul Valens, în 373, ajunge în oraș un canal care aduce apă din izvoarele Traciei; un studiu din 2008 îi dă 215 kilometri. În secolul al V-lea, sistemul e prelungit până la Vize. Lungimea totală a canalelor e estimată, în funcție de studiu, între 426 și 592 de kilometri.

Podul pe arcade care trece valea dintre două dealuri, apeductul lui Valens, se vede și azi deasupra unui bulevard.

până la 4 aprilie 413

Cât de lungi sunt zidurile lui Teodosie și cine le-a ridicat#

Orașul crescuse dincolo de zidul lui Constantin. Sub prefectul Anthemius, regentul împăratului-copil Teodosie al II-lea, se ridică un zid nou, mai la vest. O lege din 4 aprilie 413 spune că turnurile lui sunt terminate.

Zidul interior avea 96 de turnuri. Linia lui, măsurată pe harta de azi de la Turnul de Marmură până la Vlaherne, are 5,9 kilometri.

Până în 1453, nicio armată dușmană n-a trecut cu forța peste el.

Când a început lucrarea nu se știe; anii 404–408 sunt deduși. Lungimea e măsurată pe traseul cartat în OpenStreetMap; enciclopedia TDV dă 5.630 de metri.

c. 425

Un inventar: 14 regiuni, 322 de străzi, 4.388 de case mari#

Un text latin din jurul anului 425, Notitia Urbis Constantinopolitanae, descrie orașul regiune cu regiune. La sfârșit face totalul: cinci palate, 14 biserici, opt băi publice, 153 de băi private, 20 de brutării publice și 120 private, 322 de străzi și 4.388 de „domus”, case mari; ce anume număra cuvântul nu e sigur.

Între cele două ziduri sunt săpate rezervoare uriașe sub cerul liber, ca orașul să aibă apă în timpul unui asediu: al lui Aetius în 421; al lui Aspar va urma în 459. O lege din 425 plătește din bani publici 31 de profesori de gramatică, retorică, filosofie și drept.

439 – 447

57 de turnuri căzute, refăcute în șaizeci de zile#

În 439, Teodosie al II-lea poruncește ziduri și pe laturile dinspre mare. În 447, un cutremur dărâmă o mare parte din zidul de uscat, cu 57 de turnuri, tocmai când hunii lui Attila sunt în Balcani.

Prefectul Constantin îl reface și îi adaugă un al doilea zid, exterior, și un șanț. Două inscripții de la o poartă, una în greacă și una în latină, se laudă că lucrarea a durat șaizeci de zile.

Istoricul Cyril Mango s-a îndoit că zidurile dinspre mare au fost chiar construite în 439.

13 – 18 ianuarie 532

Răscoala Nika: 30.000 de morți în Hipodrom#

Albaștrii și Verzii, galeriile rivale ale curselor de care, se unesc împotriva împăratului sub strigătul „Nika”, „Învinge”. Ard Sfânta Sofia, Sfânta Irina, băile Zeuxippos și intrarea palatului. Mulțimea proclamă alt împărat.

Duminică, 18 ianuarie, trupele generalilor Belizarie și Mundus închid mulțimea în Hipodrom. Procopius, contemporan, scrie că în ziua aceea au murit peste treizeci de mii de oameni.

Numărul morților diferă după izvor: 30.000 (Procopius), 35.000 (Chronicon Paschale), 50.000 (Ioan Lydos).

februarie 532 – decembrie 537

Cât a durat construcția Sfintei Sofia#

La o lună după răscoală, Iustinian începe o catedrală nouă pe locul celei arse, după un plan nemaiîncercat: o cupolă uriașă pe patru stâlpi. Meșterii sunt Anthemius din Tralles și Isidor din Milet. Biserica e inaugurată la sfârșitul lui decembrie 537, după mai puțin de șase ani. Cupola are între 31 și 33 de metri în diametru, iar vârful ei e la vreo 55 de metri deasupra pardoselii.

Alături, sub curtea unei bazilici, împăratul sapă o cisternă acoperită care ține apa apeductului pentru vară. Are 336 de coloane și se poate vizita: Yerebatan.

primăvara – vara lui 542

Ciuma: „zece mii de morți pe zi”#

Ciuma bubonică ajunge în oraș în 542 și ține patru luni. Procopius, care era de față, scrie că numărul morților a urcat la cinci mii pe zi, apoi la peste zece mii. Ioan din Efes spune că cei care numărau morții s-au oprit la 230.000.

Că ciuma a lovit orașul nu e pus la îndoială. Cât de mare a fost prăpădul se discută: un studiu din 2019 susține, pe baza papirusurilor, monedelor, legilor și polenului, că urmările pandemiei au fost mult mai mici decât s-a crezut; alți istorici îi resping concluzia.

Înainte de ciumă, orașul avea, după estimări, între 375.000 și 500.000 de locuitori. După estimări, n-a mai ajuns la atâția până în secolul al XVI-lea.

29 iulie – 7 august 626

Avarii la ziduri, perșii pe malul celălalt#

Împăratul Heraclie e plecat cu armata în răsărit. Haganul avarilor atacă zidurile de uscat cu turnuri de asediu și trimite bărcile slavilor pe Cornul de Aur. O armată persană, condusă de Șahrbaraz, își așază tabăra la Calcedon, dar nu are cu ce trece strâmtoarea.

Apărarea e condusă de patriciul Bonus și de patriarhul Sergie. Avarii taie apeductul și ard bisericile din afara zidurilor, apoi se retrag. Un an mai târziu, cartierul Vlaherne, cu biserica Maicii Domnului rămasă în afara zidului, e închis cu un zid nou.

Tradiția bisericii leagă de această scăpare Imnul Acatist, cântat în picioare în Postul Mare. Autorul și data imnului sunt disputate.

654 – 718

Flotele arabe și „focul de mare”#

Califatul încearcă să ia orașul de pe mare. Cronicarul Teofan vorbește despre șapte ani de atacuri și pune inventarea „focului de mare”, lichidul aprins aruncat din corăbii și numit mai târziu foc grecesc, pe seama lui Kallinikos, un arhitect venit din Siria. Manualele datează asediul în 674–678; istoricul Marek Jankowiak îl mută în 667–669.

Marele asediu vine în 717. La 15 august, armata lui Maslama își așază tabăra în fața zidurilor de uscat, iar la 1 septembrie sosește flota. Corăbiile cu foc ale împăratului Leon al III-lea, o iarnă grea, foametea și un atac al bulgarilor pun capăt asediului după exact un an, la 15 august 718.

Tot acum e pomenit pentru prima dată lanțul care închidea intrarea în Cornul de Aur.

Numerele din cronici (1.800 de corăbii, 80.000 de oameni) sunt convenționale și nu pot fi verificate.

c. 750

Câți oameni mai rămăseseră: poate 40.000#

În 740, un cutremur dărâmă o bună parte din zidurile de uscat. În 746–747 se întoarce ciuma; morții sunt îngropați în cisterne secate, în vii și în grădini, înăuntrul zidurilor vechi.

Istoricii estimează populația de după ciumă la vreo 40.000 de oameni (Cyril Mango) sau, după alte estimări, 70.000, față de aproximativ jumătate de milion cu două secole înainte. Împăratul Constantin al V-lea aduce familii din Grecia și din insule ca să repopuleze orașul.

Apeductul tăiat de avari în 626 stă nefolosit 140 de ani. E reparat abia în 766 sau 767, după o secetă, de 6.900 de lucrători aduși din tot imperiul.

Nu există niciun recensământ; ambele estimări sunt deduse din alimentarea cu apă, din înmormântările dintre ziduri și din repopulare.

813 – 842

Un han bulgar la Poarta de Aur și zidurile dinspre mare, refăcute#

În iulie 813, hanul Krum apare în fața zidurilor de uscat, aduce jertfe lângă Poarta de Aur și cere să-și înfigă lancea în ea. Refuzat, pustiește împrejurimile și pleacă. N-avea nici flotă, nici mașini de asediu.

Între 821 și 823, rebelul Toma Slavul asediază orașul mai bine de un an și reușește să treacă cu flota de lanțul Cornului de Aur. După această spaimă, împăratul Teofil (829–842) înalță zidurile de pe țărmuri. Numele lui apare în mai multe inscripții de pe ziduri decât al oricărui alt împărat.

Tronsoanele punctate ale zidurilor dinspre mare sunt reconstituiri: pe Marmara unesc bucățile rămase, iar pe Cornul de Aur urmează malul de azi.

18 iunie 860

Două sute de bărci coboară pe Bosfor#

Împăratul și flota sunt plecați împotriva arabilor când o flotă a rușilor kieveni, vreo două sute de bărci, intră în Bosfor și pradă suburbiile, mănăstirile și Insulele Prinților. Patriarhul Fotie ține două predici despre atac. Rușii pleacă fără să atace zidurile.

Se întorc în 941, sub Igor al Kievului. Flota imperială e din nou plecată; cincisprezece galere vechi, înarmate cu sifoane de foc la proră, la pupă și pe laturi, le ard bărcile.

Cronica rusă mai povestește un atac, în 907: cneazul Oleg ar fi tras corăbiile pe roți și și-ar fi atârnat scutul pe poarta orașului. Niciun izvor bizantin nu-l pomenește.

860 și 941: consemnate de martori (Fotie, Liutprand). 907: doar în Povestea vremurilor de demult (Cronica lui Nestor), scrisă două secole mai târziu.

17 septembrie 949

Un sol italian în fața tronului care se ridică în aer#

Liutprand, trimisul unui principe italian, e primit de împăratul Constantin al VII-lea în sala Magnaura a Marelui Palat. Descrie un copac de bronz aurit cu păsări care cântă, lei auriți care rag și bat din coadă și un tron care se înalță până sub tavan.

Palatul ocupa terasele dintre Hipodrom și mare. Alături, breslele orașului lucrau după reguli scrise: Cartea Eparhului, din jurul anului 912, desparte în bresle separate negustorii de mătase brută, pe cei care o prelucrează și țesătorii.

988

Garda cu securi venită din nord#

În timpul unei răscoale care ajunsese pe malul asiatic, împăratul Vasile al II-lea primește de la Vladimir al Kievului un corp de varegi și slavi din Rusia kieveană și îi învinge cu ei pe rebeli la Chrysopolis, Üsküdarul de azi. Acest corp e socotit de obicei începutul gărzii varege a împăraților.

Printre cei care au slujit în ea a fost, o jumătate de secol mai târziu, Harald Hardrada, viitorul rege al Norvegiei.

989 – 1054

Sfânta Sofia: o cupolă reparată de un armean și o bulă lăsată pe altar#

Un cutremur, datat de obicei în octombrie 989, dărâmă partea de apus a cupolei. După un cronicar armean, reparația e condusă de arhitectul Trdat, care reface 15 dintre cele 40 de nervuri. Biserica se redeschide în 994.

La 16 iulie 1054, cardinalul Humbert, trimisul papei, pune pe altarul Sfintei Sofia o bulă care îl excomunică pe patriarhul Mihail Cerularie. Sinodul patriarhului răspunde la fel. Istoricii nu mai socotesc ziua aceea drept ruptura dintre Răsărit și Apus: papa murise încă din aprilie, iar contemporanii n-au dat mare atenție. Excomunicările au fost ridicate în 1965.

1082 – 1170

Venețienii, pisanii și genovezii primesc cheiuri pe Cornul de Aur#

În schimbul ajutorului flotei venețiene, împăratul Alexie I Comnenul le dă venețienilor cheiuri și case pe malul de sud al Cornului de Aur și scutire de vamă. Actul e datat de obicei în 1082. Pisanii primesc un cartier alături în 1111, genovezii în 1170.

Curtea se mută în palatul Vlaherne, în colțul de nord-vest. Pe deal, împăratul Ioan al II-lea ridică mănăstirea Pantocrator; regulamentul ei din 1136 prevede un spital cu cincizeci de paturi, în cinci saloane, dintre care unul pentru femei.

Călătorul Beniamin din Tudela notează, prin 1170, că evreii locuiesc dincolo de golf, la Pera: vreo 2.000 de rabaniți și 500 de caraiți, despărțiți de un gard. Orașul avea atunci, după o estimare de azi, între 300.000 și 400.000 de locuitori; altele merg de la 200.000 în sus.

1171 – 1185

Ura față de latini#

La 12 martie 1171, într-o singură zi, venețienii din tot imperiul sunt arestați, iar bunurile lor sunt confiscate. În aprilie 1182, mulțimea și soldații uzurpatorului Andronic Comnenul năvălesc în cartierele italienilor și ucid locuitori, preoți și bolnavi. Numărul morților nu se cunoaște.

Trei ani mai târziu, același Andronic, detronat, e purtat prin oraș pe o cămilă râioasă și ucis în Hipodrom. Venețienii n-au uitat nimic din toate acestea.

iulie 1203 – aprilie 1204

Lanțul e rupt, iar orașul arde de trei ori#

Cruciada a patra, pornită spre Ierusalim, ajunge în fața orașului la 23 iunie 1203. La începutul lui iulie, cruciații iau turnul din Galata de care era prins lanțul și îl rup. Corăbiile venețiene intră în Cornul de Aur.

La 17 iulie, venețienii dau foc cartierelor de lângă zid ca să-și acopere retragerea. La 19 august, un atac asupra moscheii negustorilor musulmani pornește un incendiu care arde două zile, de la Cornul de Aur până aproape de Marmara. Al treilea foc e pus în noaptea de 12 aprilie 1204, când orașul cade.

Istoricul Thomas Madden a măsurat pagubele după descrierile martorilor: cele trei incendii au ars cam o șesime din suprafața dintre ziduri și au lăsat fără casă în jur de 130.000 de oameni.

Suprafețele și numărul celor rămași fără casă sunt estimări moderne (Madden, 1992), pe o populație presupusă de 400.000.

13 – 15 aprilie 1204

Trei zile de jaf#

Nicetas Choniates, înalt funcționar și martor, descrie altarul Sfintei Sofia spart în bucăți și animale de povară duse în sanctuar ca să care prada. Statuile de bronz ale orașului sunt topite pentru monedă. Moaștele din capela palatului pleacă spre Apus; Coroana de spini ajunge în 1238 la regele Franței.

Cei patru cai de bronz aurit de pe bazilica San Marco din Veneția stătuseră până atunci în Hipodrom. La 16 mai 1204, Balduin de Flandra e încoronat împărat în Sfânta Sofia.

Niciun martor din 1204 nu descrie luarea cailor; legătura se sprijină pe tradiția venețiană și pe cercetarea modernă.

25 iulie – 15 august 1261

Orașul e luat înapoi într-o noapte, de vreo 800 de oameni#

Imperiul Latin a durat 57 de ani și a trăit din vânzarea a ce mai rămăsese. În vara lui 1261, flota venețiană și cea mai mare parte a garnizoanei sunt plecate. Generalul Alexie Strategopoulos, trimis de la Niceea cu altă treabă, află și intră noaptea în oraș cu vreo 800 de soldați, ajutat dinăuntru. Împăratul latin fuge pe mare.

La 15 august, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul intră pe jos prin Poarta de Aur, în urma icoanei Maicii Domnului Odighitria.

1267 – 1348

Galata: un oraș genovez în fața capitalei#

În 1267, Mihail al VIII-lea le dă genovezilor Galata, pe malul de nord al Cornului de Aur. În 1304 primesc voie să o întărească. În 1348, profitând de un război civil, ridică în grabă, pe punctul cel mai înalt, turnul căruia îi spun Turnul lui Hristos: Turnul Galata de azi, supraînălțat și refăcut de mai multe ori.

Când împăratul a încercat, în 1348, să scadă vama ca să atragă corăbiile înapoi, genovezii au trecut golful și au ars șantierul naval.

Din zidurile Galatei au rămas câteva bucăți; restul a fost dărâmat în secolul al XIX-lea.

c. 1315 – 1347

Mozaicuri noi într-un imperiu sărac#

Teodor Metochites, marele logothet, care ținea vistieria, reface biserica mănăstirii Chora și o îmbracă în mozaicuri și fresce; lucrarea e gata înainte de 1321. Într-un mozaic, el însuși îi întinde lui Hristos macheta bisericii.

La 19 mai 1346, o parte din cupola Sfintei Sofia se prăbușește. Statul n-are bani; reparația se face până în 1354, din colectă publică. La încoronarea din 1347, scrie cronicarul Gregoras, pietrele coroanei erau din sticlă: cele adevărate fuseseră amanetate la Veneția. În aceeași vară, corăbiile italiene aduc din Crimeea ciuma neagră.

1394 – 1422

Otomanii strâng cercul#

Statul otoman ține deja ambele maluri ale Marmarei. În 1394, sultanul Baiazid I începe o blocadă care durează opt ani și ridică pe malul asiatic al Bosforului cetatea Anadolu Hisarı (în 1390/91 sau 1394/95, după izvor). Orașul scapă fiindcă Timur îl înfrânge și îl prinde pe Baiazid lângă Ankara, la 28 iulie 1402.

În 1422, Murad al II-lea asediază zidurile de uscat cu bombarde, turnuri de lemn și mine. Asaltul general e respins la zidul exterior, iar sultanul pleacă să stingă o răscoală în Asia Mică. Ultima mare reparație a zidurilor, sub Ioan al VIII-lea, poartă pe turnuri date între 1433 și 1444.

1403 – 1437

Ce au văzut călătorii: lanuri de grâu între ziduri#

Solul castilian Ruy González de Clavijo scrie în 1403 că orașul nu e locuit peste tot: în mijloc sunt îngrădituri cu lanuri și livezi, iar oamenii stau mai ales lângă mare. Burgundul Bertrandon de la Broquière, în 1432, vede mai mult loc gol decât clădit.

Castilianul Pero Tafur, în 1437, găsește locuitorii „triști și săraci” și palatul împăratului în stare proastă.

primăvara – august 1452

„Tăietorul strâmtorii”: o cetate ridicată în patru-cinci luni#

Mehmed al II-lea ridică pe malul european al Bosforului fortăreața Rumeli Hisarı, față în față cu cetatea străbunicului său. I se spunea Boğazkesen, „tăietorul strâmtorii”. O inscripție o arată terminată în iulie–august 1452.

În noiembrie, tunurile ei scufundă o corabie venețiană cu grâu care n-a oprit la somație. Căpitanul, Antonio Rizzo, e tras în țeapă. Trecerea spre Marea Neagră e de acum sub tunurile sultanului. Locul e cel mai strâmt al Bosforului: vezi cetatea pe harta strâmtorii.

aprilie 1453

4.773 de greci și vreo 200 de străini#

Atât a numărat, în secret, Georgios Sphrantzes, omul de încredere al împăratului Constantin al XI-lea, când a făcut lista bărbaților în stare să poarte arme. Genovezul Giovanni Giustiniani venise în ianuarie cu 700 de oameni și primise comanda zidurilor de uscat.

Pentru armata sultanului, martorii dau numere între 160.000 și 300.000; un cronicar turc vorbește despre cel mult 80.000 de luptători. Tunul cel mare, așezat în fața Porții Sfântului Roman, arunca o ghiulea de piatră de vreo 1.200 de livre, adică peste jumătate de tonă.

Lanțul e întins peste gura Cornului de Aur la 2 aprilie. Bombardamentul zidurilor de uscat ține aproape două luni.

Numărul apărătorilor: din cronica autentică a lui Sphrantzes. O versiune lărgită din secolul al XVI-lea dă 4.973 de greci și aproape 2.000 de străini; nu e limpede dacă oamenii lui Giustiniani intră în socoteală.

noaptea de 21 spre 22 aprilie 1453

Lanțul n-a fost rupt. Corăbiile au trecut peste deal#

La 20 aprilie, trei corăbii genoveze și un transport imperial cu grâu țin piept flotei otomane și intră în port, în spatele lanțului. Mehmed își destituie amiralul.

Două nopți mai târziu, sultanul trece corăbii pe uscat, pe un drum pregătit, de pe țărmul Bosforului, peste dealul din spatele Galatei, până în Cornul de Aur: 67 după cronicarul Critobul din Imbros, 72 după chirurgul venețian Nicolò Barbaro. Zidul dinspre golf, cel mai slab, trebuie de acum apărat și el. Drumul corăbiilor, pe harta Bosforului.

22 – 29 mai 1453

Marți, 29 mai 1453#

La 22 mai, luna plină răsare ciuntită: e o eclipsă parțială, pe care catalogul NASA o confirmă. Apărătorii o iau drept semn. În seara de 28 mai, după relatări mai târzii, greci și latini, certați de luni de zile din cauza unirii bisericilor, se roagă împreună în Sfânta Sofia.

Asaltul începe noaptea, în trei valuri; ultimul e al ienicerilor. Giustiniani e rănit și își părăsește postul, iar apărarea de la palisada din fața Porții Sfântului Roman cedează. Dimineața, orașul e al sultanului.

Nu s-a păstrat relatarea niciunui martor despre moartea lui Constantin al XI-lea. Sphrantzes, prietenul lui, scrie că era în altă parte, din porunca împăratului. Mormântul nu se cunoaște.

Povestea porții Kerkoporta, lăsată deschisă, apare la un singur cronicar, Ducas, care nu a fost de față.

29 mai – 1 iunie 1453

Cât a durat jaful și când a devenit Sfânta Sofia moschee#

Mehmed le promisese soldaților trei zile de pradă. Cronicarul Critobul din Imbros, grec trecut în slujba sultanului, numără vreo 4.000 de morți și peste 50.000 de robi și spune că jaful a ținut din zori până seara. Istoricul Halil İnalcık conchide că s-a oprit după 30 mai.

Sultanul intră călare în oraș, merge la Sfânta Sofia, îi liniștește pe oamenii adăpostiți acolo și declară biserica moscheea cea mare a orașului. Prima rugăciune de vineri se ține câteva zile mai târziu. Ayasofya rămâne moscheea principală până în 1934.

Ziua intrării sultanului diferă după izvor: 29 sau 30 mai. Izvoarele spun doar „vineri” pentru prima rugăciune; 1 iunie e un calcul de calendar.

1453 – 1477

Un oraș aproape gol, umplut cu oameni aduși cu sila#

Un registru din decembrie 1455, păstrat doar în parte, înșiră 918 case în 22 de cartiere; 291 sunt trecute goale sau ruinate. Mehmed proclamă o amnistie pentru cei fugiți și își așază partea de robi de-a lungul Cornului de Aur. La 6 ianuarie 1454 îl recunoaște patriarh pe Ghenadie Scholarios, ca să-i aducă înapoi pe greci.

Apoi vin deportările. După fiecare cucerire, o parte din locuitori e mutată în capitală: greci din Moreea și din insule, oameni din Trapezunt, armeni și greci din Karaman, oameni din Caffa.

Numărătoarea din 1477 găsește 14.803 gospodării în oraș și 1.521 în Galata. În oraș, 8.951 sunt musulmane, 3.151 grecești și 1.647 evreiești. După 1492 sosesc evreii izgoniți din Spania; în 1493, după data de pe carte, doi dintre ei tipăresc aici prima carte, în ebraică.

Numărătoarea din 1477 nu-i cuprinde pe soldați, pe clerici, pe studenți și pe robi. Că Mehmed ar fi dat atunci comunităților o cartă de autonomie e o tradiție mai târzie; documentată e doar recunoașterea patriarhului.

1456 – 1478

Un bazar, o moschee pe locul Sfinților Apostoli și un palat pe vârful peninsulei#

În 1456 se hotărăște ridicarea unui bedesten, o hală boltită cu cincisprezece cupole pentru mărfuri scumpe. În jurul ei crește Marele Bazar. La Poarta de Aur, zidul lui Teodosie primește o cetate interioară: Yedikule, „Șapte Turnuri”.

Biserica Sfinților Apostoli, unde erau îngropați împărații, fusese dată patriarhului, care a renunțat la ea în 1455. Pe locul ei, între 1463 și 1470, Mehmed își ridică moscheea, cu școli, spital, ospătărie și piață.

În 1459, sultanul le cere demnitarilor să-și aleagă fiecare câte un cartier și să clădească acolo o moschee, un han, o baie și o piață. Pentru sine alege vârful peninsulei, vechea acropolă: palatul Topkapı. Inscripția de pe poarta lui poartă anul 1478.

1509

„Micul sfârșit al lumii”#

Așa au numit cronicile cutremurul din 1509. Zidurile sunt grav avariate, minaretele cad, 109 moschei și 1.070 de case sunt ruinate. Estimările numărului de morți merg de la 5.000 la 13.000. Pentru refacere sunt aduși 37.000 de lucrători din Anatolia și 29.000 din Balcani.

Moscheea lui Baiazid al II-lea, terminată cu patru ani înainte pe locul forului lui Teodosie, e a doua mare moschee imperială a orașului.

Data diferă după sursă: 22 august sau 10 septembrie 1509.

1538 – 1566

Sinan ridică moscheile de pe creste#

Sub Soliman, arhitectul-șef Sinan ridică marile moschei de pe crestele dealurilor. Moscheea Şehzade, ridicată pentru fiul mort al sultanului, e gata în 1548. Süleymaniye, pe o parte din grădinile Palatului Vechi, e începută în 1550 și deschisă la 15 octombrie 1557.

Între 1554 și 1563 se construiește sistemul de apeducte Kırkçeşme, care aduce apă din pădurea Belgrad, la nord de oraș. Pentru anul 1535, istoricul Ömer Lütfi Barkan estimează în oraș vreo 80.000 de gospodării, de cinci ori mai multe decât în 1477.

Cele 80.000 de gospodării sunt estimarea lui Barkan, nu o numărătoare; İnalcık crede că cei cinci oameni pe gospodărie socotiți de el sunt prea mulți.

1554 – 1580

Primele cafenele și un observator dărâmat din ordinul sultanului#

Istoricul Peçevi scrie că primele cafenele au fost deschise la Tahtakale, lângă port, de un negustor din Alep și de altul din Damasc, în anul 962 al hegirei (1554–1555). În 1568 sunt interzise, odată cu cârciumile. Nu dispar.

Din 1577, astronomul-șef Taqi al-Din lucrează într-un observator pe înălțimile de la Tophane. După o fetva care spunea că observatoarele aduc nenorociri țărilor lor, un ordin imperial din 22 ianuarie 1580 cere dărâmarea lui, cu instrumente cu tot.

1609 – 1622

Șase minarete lângă Hipodrom și un sultan sugrumat la Yedikule#

Ahmed I ridică, între 1609 și 1617, moscheea cunoscută azi drept Moscheea Albastră, lângă Hipodrom. Are șase minarete, câte nu mai avusese nicio moschee otomană.

La 19 mai 1622, ienicerii se răscoală. A doua zi, sultanul Osman al II-lea, în vârstă de 17 ani, e prins, plimbat pe o gloabă prin oraș sub ocări, dus la Yedikule și sugrumat acolo.

1633 – 1665

Patruzeci și nouă de ore de foc#

La 2 septembrie 1633, un foc pornit de la un călăfătuitor de corăbii, lângă poarta Cibali, arde cam o cincime din oraș. Murad al IV-lea dărâmă cafenelele, sub cuvânt că sunt primejdie de incendiu, și interzice tutunul.

La 24 iulie 1660, focul pornește dintr-o prăvălie de lângă Poarta Lemnelor, la vest de Eminönü, și arde 49 de ore, până la Süleymaniye, Kumkapı, Samatya și Hipodrom. Istoricul Marc David Baer vorbește despre două treimi din oraș distruse și despre până la 40.000 de morți; İnalcık dă 4.000.

În cartierul ars, mama sultanului termină moscheea începută în 1598 și lăsată neisprăvită: Yeni Cami, „Moscheea Nouă”, deschisă în 1665.

Numărul morților din 1660 diferă de zece ori între cei doi istorici.

1511 – 1673

Ciuma se întoarce o dată la câțiva ani#

İnalcık înșiră epidemii grele în 1511, 1526, 1561, 1584, 1586, 1590, 1592, 1599, 1625, 1637, 1648, 1653 și 1673. Pentru 1592 și 1648, izvoarele vorbesc despre o mie de morți pe zi.

Cei o mie de morți pe zi sunt numere raportate de cronici, nu numărători.

1521

Ce înseamnă Țarigrad? Cel mai vechi text românesc îl pomenește deja#

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, din 1521, cel mai vechi text păstrat în limba română, pe care cercetătorii îl datează în iunie 1521, dă de știre că „nește meșter den Țarigrad” s-au prins să treacă niște corăbii turcești printr-un loc strâmt. Numele vine din slavonă, Цѣсарьградъ: „orașul împăratului”. Țarul din nume e cezarul de la Constantinopol; cuvântul n-are legătură cu țarii Rusiei.

Cronicarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin îl folosesc peste tot în cronicile lor. În 1929, dicționarul lui Șăineanu îl trecea deja drept numele „vechi” românesc al orașului.

Vlad Țepeș și fratele lui, Radu, n-au fost ostatici aici. Sultanul Murad al II-lea i-a luat ostatici la începutul anilor 1440 și i-a trimis într-o cetate din Anatolia: cronicarul Ducas îi spune Nymphaion, tradiția otomană, Eğrigöz. Vlad s-a întors în 1448. Orașul era încă bizantin.

1455 – 1602

Birul, oile și casele domnilor din Fanar#

După enciclopedia turcă a islamului (TDV), Moldova plătește tribut din septembrie 1455: 2.000 de galbeni pe an sub Petru Aron, 4.000 sub Ștefan cel Mare, 12.000 după campania lui Soliman din 1538. Tronul însuși costa mult mai mult. În secolul al XVIII-lea, cele două țări erau numite „cămara Istanbulului”: înainte de 1584 veneau de acolo cel puțin 500.000 de oi pe an.

Domnii își țineau în oraș oameni de încredere, capuchehaiele, care duceau birul la vistierie. Moldovenii aveau o reședință între Fanar și Karagümrük, Bogdan Saray; Dimitrie Cantemir o datează în jurul anului 1504. Muntenii aveau una în Fanar, Vlah Saray. Biserica ei a adăpostit Patriarhia Ecumenică între 1586 și 1597, înainte ca aceasta să se așeze, pe la 1600 (în 1602, după TDV), unde e și azi.

Din Bogdan Saray a rămas doar parterul paraclisului. Un călător german, Stephan Gerlach, spune că locul a fost cumpărat în 1518.

1633 – 1716

Domni închiși la Șapte Turnuri și uciși sub ochii sultanului#

La Yedikule, scrie Cantemir, nimeni nu putea fi închis decât din porunca sultanului însuși. Acolo a stat Vasile Lupu după 1653. În 1633, Miron Barnovschi, domnul Moldovei, fusese decapitat „în vederea Divanului”, cu sultanul privind de la o fereastră; o povestește Miron Costin, al cărui tată era printre boierii închiși.

În 1714, Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești din 1688, e mazilit, adus în oraș cu familia și ținut la Yedikule. La 15 august, de Sfânta Maria, e decapitat în fața sultanului Ahmed al III-lea, după cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache Văcărescu. Ziua aceea, pe larg.

Doi ani mai târziu, urmașul lui, Ștefan Cantacuzino, și tatăl acestuia sunt sugrumați noaptea, în închisoare.

Martorii vremii nu numesc locul execuției din 1714; istoricul Mihai Maxim îl așază la chioșcul Yalı, pe țărmul de lângă gara Sirkeci de azi. Data e pe stil vechi.

1688 – 1711

Un prinț moldovean care a scris muzica turcilor#

Dimitrie Cantemir vine în oraș în 1688, ostatic pentru tatăl său, și rămâne, cu o întrerupere, până în 1710. Învață la școala Patriarhiei și la școala palatului. Pe la 1700 scrie în turcă un tratat de muzică, cu peste 350 de piese notate într-un sistem inventat de el. Turcii îi spun Kantemiroğlu. Viața lui, pe hartă.

În 1711, ajuns domn, trece de partea rușilor. Poarta nu mai are încredere în domnii pământeni. Din 1711 la Iași și din 1716 la București, până în 1821, tronurile sunt date unor familii din Fanar, cartierul Patriarhiei, cele mai multe grecești.

1722 – 1755

Pavilioane pe malul apei, o tiparniță și o răscoală#

Sub Ahmed al III-lea, curtea își face grădini și pavilioane la Kağıthane, la capătul Cornului de Aur. În iulie 1727, İbrahim Müteferrika primește voie să deschidă prima tiparniță turcească; evreii, grecii și armenii orașului tipăreau de mult.

În toamna lui 1730, o răscoală pornită din piața Beyazıt închide Marele Bazar și îl dă jos pe sultan. Moscheea Nuruosmaniye, terminată în 1755, aduce în oraș barocul.

22 mai 1766

Moscheea Cuceritorului cade și e ridicată din nou#

Cutremurul din 22 mai 1766 dărâmă multe case și clădiri publice. Moscheea lui Mehmed al II-lea se prăbușește; cea de azi e ridicată pe același loc, după alt plan, între 1767 și 1771.

În august 1782, un foc pornit la Cibali e socotit una dintre cele mai mari nenorociri pe care le văzuse orașul.

1821 – 1826

Un patriarh spânzurat și sfârșitul ienicerilor#

În 1821, după răscoala grecilor din Moreea, patriarhul ecumenic Grigorie al V-lea e spânzurat de Paști la poarta din mijloc a Patriarhiei.

În iunie 1826, ienicerii, care de două secole puneau și dădeau jos sultani, își răstoarnă cazanele în semn de răzvrătire. A doua zi, trupele credincioase lui Mahmud al II-lea, strânse la moscheea Sultan Ahmed, le bombardează și le ard cazărmile. Corpul e desființat.

1836 – 1856

Primul pod peste Cornul de Aur și un palat nou pe Bosfor#

Primul pod modern peste golf, pe pontoane, e întins în 1836 între Azapkapı și Unkapanı; cel dintre Karaköy și Eminönü, Podul Galata, vine în 1844 sau 1845. La 3 noiembrie 1839, în grădina Gülhane, se citește edictul care promite tuturor supușilor, indiferent de religie, siguranța vieții și a averii.

Din 1850–1851, o companie de vapoare cu aburi leagă satele Bosforului de oraș. În 1856, sultanul părăsește Topkapı pentru Dolmabahçe, un palat în stil european, construit de arhitecții armeni Garabet și Nikogos Balyan.

5 noiembrie 1854

Florence Nightingale la Scutari#

În Războiul Crimeii, cazarma Selimiye de la Üsküdar, pe malul asiatic, e spitalul armatei britanice. Florence Nightingale ajunge acolo la 5 noiembrie 1854, în fruntea unui grup de 38 de femei. Englezii îi spuneau locului Scutari.

1865 – 1875

Holeră, două incendii și un tunel între Galata și Pera#

În vara lui 1865, holera ucide, după trimisul american, cel puțin 30.000 de oameni. În septembrie, un incendiu pornit la Hocapaşa arde în vreo 32 de ore zona dintre Marmara și Cornul de Aur, de la Beyazıt până la Sfânta Sofia. În iunie 1870 arde Pera, cartierul european; se estimează că mor vreo două mii de oameni.

După incendii, străzile sunt lărgite, iar casele noi se fac din piatră și cărămidă. În 1871 apar tramvaiele cu cai. La 17 ianuarie 1875 se deschide Tünel, un funicular subteran de vreo 573 de metri care urcă din Galata în Pera, socotit adesea a doua linie feroviară urbană subterană din lume, după cea de la Londra.

1876 – 1894

O constituție, armata rusă la marginea orașului și trenul de la Paris#

La 23 decembrie 1876 e proclamată prima constituție otomană. Articolul 2 spune: „Capitala statului otoman este orașul Istanbul”. În februarie 1878, armata rusă ajunge la San Stefano, Yeşilköy-ul de azi, în apropierea orașului; pacea se semnează acolo.

În 1883 pleacă din Paris primul Orient Express. Călătorii trec Dunărea la Giurgiu și iau vaporul de la Varna. Din 1889, drumul se face tot pe șine, până la gara Sirkeci.

Recensământul din 1885 numără 873.565 de locuitori. Aproape 60% dintre ei se născuseră în altă parte.

1894 – 1914

Un cutremur, o bancă ocupată, optzeci de mii de câini și lumina electrică#

Cutremurul din 10 iulie 1894 ucide în oraș 276 de oameni, după numărătoarea seismologilor Ambraseys și Finkel. La 26 august 1896, militanți armeni ocupă sediul Băncii Otomane din Galata; în zilele următoare, armenii sunt uciși pe străzi în tot orașul. Numărul victimelor nu e stabilit.

În iulie 1908, constituția e repusă în vigoare. În 1910, primăria strânge câinii de pe străzi, aproape 80.000 după numărul dat de obicei, și îi duce pe insulița stearpă Sivriada, unde sunt lăsați să moară.

Gara Haydarpaşa, capătul liniei spre Bagdad, e gata în 1908. În ianuarie 1914 pornesc tramvaiele electrice, iar uzina de la Silahtarağa, la capătul Cornului de Aur, dă orașului curent.

noiembrie 1918 – martie 1924

O flotă aliată ancorează în fața orașului#

După armistițiul din 30 octombrie 1918, o flotă aliată de peste cincizeci de nave de război (55 sau 61, după sursă) ancorează în fața Istanbulului și debarcă trupe: prima ocupație de la 1453 încoace. La 16 martie 1920, ocupația devine oficială, iar britanicii arestează deputați în plin parlament.

Adunarea de la Ankara desființează sultanatul la 1 noiembrie 1922. În dimineața de 17 noiembrie, ultimul sultan, Mehmed al VI-lea, pleacă din oraș pe un cuirasat britanic. Ultimele unități aliate se retrag la 2 octombrie 1923; armata turcă intră la 6 octombrie. O săptămână mai târziu, la 13 octombrie, capitala e mutată la Ankara.

În noaptea de 3 martie 1924, după desființarea califatului, ultimul calif e urcat într-un tren la Çatalca, în afara orașului, și condus la graniță.

1927 – 1930

Când a devenit Constantinopolul Istanbul? Nu în 1930#

Numele e mai vechi cu cinci secole decât cucerirea otomană. Pe la 956, geograful arab al-Masudi nota că grecii își numesc orașul „bulin” și „stan bulin”: „în Oraș”, cum spune grecul de rând, στην Πόλη. Ibn Battuta scrie „Istambul” cu un secol înainte de 1453. Turcii i-au spus așa tot timpul, iar constituția otomană din 1876 numește capitala cu acest nume. Pe monede și în acte, sultanii au păstrat însă și forma arabă a numelui lui Constantin, Kostantiniyye.

Nu se cunoaște nicio lege din 1930 care să fi schimbat numele. S-a întâmplat altceva: în 1929–1930, Turcia le-a cerut străinilor să nu mai scrie „Constantinopol”. Din primăvara lui 1930, cererea privea toate numele vechi: Angora, Smirna, Adrianopol.

Primul recensământ al republicii, din 1927, găsise în oraș 691.000 de locuitori, mult sub estimarea de vreo 1.200.000 pentru anii războiului.

Etimologia „în Oraș” e o reconstituire lingvistică, susținută de cel mai amănunțit studiu recent (Stachowski și Woodhouse, 2015). Statistica otomană din 1914, care îi cuprinde doar pe supușii otomani, dă 909.978.

1934 – 1964

Sfânta Sofia devine muzeu, iar grecii orașului pleacă#

Un decret din 24 noiembrie 1934 pune capăt folosirii Sfintei Sofia ca moschee și o trece în grija muzeelor.

Tratatul de la Lausanne îi scutise pe grecii din Constantinopol de schimbul de populație din 1923. În seara de 6 septembrie 1955, mulțimi atacă prăvăliile de pe strada İstiklal, apoi din alte cartiere. Sunt devastate 4.340 de prăvălii, 2.600 de locuințe și 73 de biserici. Din martie 1964, în timpul crizei cipriote, Turcia îi expulzează pe grecii cu cetățenie greacă, cei mai mulți născuți în oraș.

1975 – 2020

Cât s-a întins orașul: ce se vede din satelit#

După 1950, industria și oamenii veniți din Anatolia umplu marginile cu „gecekondu”, case ridicate peste noapte. Populația trece de un milion în anii ’50 și de două milioane în 1970.

Pe hartă se aprind acum zonele construite, din cinci în cinci ani, după imaginile din satelit. În porțiunea cuprinsă de hartă, suprafața acoperită de clădiri crește de la 185 km² în 1975 la 316 km² în 2020. Cel mai mare salt e între 1990 și 2000.

Date: Global Human Settlement Layer (Comisia Europeană). Se aprinde fiecare celulă de 100 m în care clădirile ocupă cel puțin 20% din teren. Imaginile sunt din 1975, 1990, 2000, 2014 și 2018; anii dintre ele sunt interpolați. Cele din 1975 nu prind bine casele rare; demolările nu se văd.

1973 – 2018

Trei poduri și două tuneluri între Europa și Asia#

Primul pod peste Bosfor se deschide în toamna lui 1973, la cincizeci de ani de republică. După al doilea, din 1988, orașul se întinde spre nord. La 29 octombrie 2013 se deschide Marmaray, tunelul feroviar de sub strâmtoare; în 2016, al treilea pod, la gura Mării Negre, și un tunel rutier.

Săpăturile pentru gara Marmaray de la Yenikapı au dat de portul lui Teodosie și, sub el, de satul neolitic cu care a început această pagină.

17 august 1999

Cutremurul care a fost și cel care e așteptat#

Cutremurul de magnitudine 7,4 din 17 august 1999 a avut epicentrul la vreo 80 de kilometri de oraș. A ucis, după numărătoarea oficială, 17.127 de oameni; harta serviciului geologic american arată 978 de morți în provincia Istanbul, cei mai mulți în Avcılar, la marginea de vest.

Falia continuă pe sub Marea Marmara. Un studiu publicat în Science în 2000 a calculat, pentru Istanbul, o probabilitate de 62% (±15) de zguduire puternică în următorii treizeci de ani. O recalculare din 2004 a dat 41% (±14) pentru anii 2004–2034.

2020 – 2026

Azi#

La 24 iulie 2020, după 86 de ani ca muzeu, Sfânta Sofia s-a redeschis ca moschee. Biserica Chora, cu mozaicurile ei din secolul al XIV-lea, a urmat la 6 mai 2024.

La sfârșitul lui 2025, provincia Istanbul avea 15.754.053 de locuitori. Peninsula dintre ziduri, unde a încăput cândva tot orașul, e acum un singur district al lui, Fatih.

Zidul lui Teodosie se poate parcurge pe jos de la un capăt la altul. Coloana lui Constantin e la locul ei din anul 330.