De când sunt românii creștini? Ce arată 379.734 de inscripții latine

De când sunt românii creștini? Răspunsul pe scurt#

Creștinarea românilor nu poate fi pusă într-un an, nici cu ajutorul inscripțiilor. Se pot data urmele ei: martirii de pe la anul 300 și inscripțiile creștine de la Dunăre, aproape toate dintre anii 300 și 600. Cuvintele moștenite din latină nu poartă o dată. În inscripțiile creștine, soldații nu apar mai des decât în celelalte inscripții ale frontierei.

Cât de vechi sunt urmele? Pe la anul 300, în cetățile de pe Dunăre erau creștini: sunt cunoscuți din calendarele de martiri și din relatările despre procesele lor, scrise în parte mai târziu. Inscripțiile vin aproape toate după aceea: din cele 176 de inscripții creștine datate ale frontierei (cu tot cu sigilii), 164 sunt de după anul 300. La fel e în tot Apusul: la Roma, 86,8% din inscripțiile creștine datate sunt de după 300, în Galia, pe Rin și în Hispania aproape toate; multe sunt datate astfel de editori tocmai pentru că sunt creștine. Inscripțiile arată deci că în secolul al IV-lea la Dunăre erau creștini care scriau latinește; de când erau acolo, din ele nu se poate afla. «Biserică» vine din basilica, cuvânt care în inscripțiile creștine ale Dunării apare o singură dată, la Sirmium, între anii 351 și 400.

Prin soldați? Din inscripții nu reiese. Printre epitafurile creștine de la Dunăre datate după anul 300, 6 din 59 numesc un soldat, de câteva ori mai mult decât în restul Imperiului. Dar printre celelalte epitafuri ale aceleiași frontiere, din aceleași secole, soldații apar cel puțin la fel de des: 25 din 116. Unii soldați au fost creștini; inscripțiile nu arată că armata ar fi răspândit credința.

Și ortodoxia? Inscripțiile latine ale Dunării se opresc pe la anul 600, când frontiera cade. Cele mai multe cuvinte ale ierarhiei și ale slujbei vin mai târziu, din slavona folosită din secolele IX–X de Biserica de la sud de Dunăre; când anume au ajuns la români, izvoarele nu spun. De „ortodoxie” în sensul de azi se vorbește, prin convenție, după ruptura dintre Roma și Constantinopol, din 1054.

Au adus soldații creștinismul la Dunăre? Testul, cu toate numerele#

Numărătoarea se bazează pe etichetele puse de epigrafiști în baza de date Clauss/Slaby: inscriptiones christianae („inscripții creștine”), milites („soldați”) și tituli sepulcrales („epitafuri”). O inscripție „numește un soldat” și atunci când soldatul e cel care pune piatra pentru soție sau copil. „Celelalte epitafuri” sunt cele fără eticheta creștină; nu toate sunt ale unor păgâni.

Cele cinci provincii: Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Moesia Superior, Moesia Inferior, Dacia. „După 300” înseamnă inscripții a căror datare începe în anul 300 sau mai târziu. Intervalul de încredere arată cât de nesigură e ponderea din pricina numărului mic de inscripții: cu cât sunt mai puține, cu atât e mai larg. Nu ține seama de ce s-a pierdut și nici de greșelile de datare ori de etichetare. Dedicațiile sunt altarele și celelalte inscripții închinate unui zeu; cele de la Dunăre sunt mai ales din secolele II–III și nu se compară direct cu epitafurile de după 300. Rândurile „Heidelberg” repetă testul cu clasificarea proprie a bazei de date de la Heidelberg, făcută de altă echipă: rubrica „religie” (care pune laolaltă iudaismul și creștinismul) și statutul „personal militar” al fiecărei persoane. Rândurile „căutare în text” recunosc soldații după gradele și unitățile scrise în inscripție, nu după etichetă.

Tabelul numără toate epitafurile creștine, datate sau nu. Dintre provinciile Dunării, numai Pannonia Inferior are, luată singură, cel puțin 20 de epitafuri creștine. Singurul caz din Britannia e o piatră din Cornwall, cu „fiul lui Tribunus”, unde Tribunus e mai degrabă un nume decât gradul de tribun.

Ce arată. În epitafurile creștine scrise latinește, soldații sunt rari aproape peste tot. Cele mai mari excepții sunt Dunărea și Tracia vecină, Rinul de Jos și colțul de nord-est al Italiei, cu Aquileia și Concordia. La Dunăre, soldații nu apar în epitafurile creștine mai des decât în celelalte: 10,2% față de 21,6% după etichetele Clauss/Slaby, 9,6% față de 15,6% după Heidelberg, 5 din 59 față de 20 din 116 la căutarea în text.

Unde e diferența. Diferența nu se vede pe toată frontiera. În cele două Pannonii ponderile sunt practic egale, cu un mic plus de partea epitafurilor creștine: 5 din 43 (11,6%), față de 8 din 83 (9,6%). În cele două Moesii și în Dacia, un singur epitaf creștin din 16 numește un soldat, față de 17 din 33. Nici în timp nu e la fel: aproape toți soldații (5 din 6 în epitafurile creștine, 24 din 25 în celelalte) sunt în epitafuri datate între anii 300 și 425, când numesc un soldat 5 din 32 de epitafuri creștine și 24 din 60 dintre celelalte; e, în mare, aceeași diferență de la Dunărea de Jos. În epitafurile datate mai târziu sau mai larg rămâne câte un soldat de fiecare parte (1 din 27 și 1 din 56).

Cât de sigur e. Epitafurile sunt puține, așa că intervalele de încredere se suprapun. Dacă soldații ar fi la fel de frecvenți în cele două grupuri, o diferență cel puțin cât aceea dintre 6 din 59 și 25 din 116 ar apărea din întâmplare cam o dată din 11 (testul exact al lui Fisher, p = 0,09). După Heidelberg, p = 0,35; la căutarea în text, p = 0,17. Sub pragul obișnuit de 0,05 coboară anii 300–425 (p = 0,02), Dunărea de Jos (p = 0,004 după etichetă; la căutarea în text, 2 din 16 față de 12 din 33, p = 0,10) și toate inscripțiile de după 300 (p = 0,03). În Pannonii cele două ponderi nu pot fi deosebite (p = 0,76), iar 43 de epitafuri nu pot exclude o diferență reală, într-un sens sau în altul. Valorile p nu sunt corectate pentru faptul că s-au încercat mai multe împărțiri.

Ce nu arată. Un epitaf spune cine a fost îngropat creștinește, nu cine l-a convertit; o armată care ar fi ajutat la răspândirea credinței n-ar lăsa neapărat mai mulți soldați în epitafurile creștine de mai târziu. Testul măsoară epitafuri din secolele IV–V. Pentru vremea dinainte, când armata era în Dacia, numărătoarea merge în sens invers: dintre cele nouă epitafuri etichetate drept creștine a căror datare începe înainte de anul 300 (fără cel evreiesc), șase numesc un soldat, față de 1.684 din 4.943 dintre celelalte (34,1%; p = 0,07). Nouă epitafuri sunt prea puține pentru o concluzie, dar e singura perioadă în care epitafurile creștine numesc soldați mai des. Soldații își puneau pietre mai des decât țăranii, în orice secol. Celelalte epitafuri sunt datate după anul 300 prin ceea ce spun, iar gradele armatei târzii sunt printre lucrurile care datează o piatră: în grupul de comparație pot fi deci mai mulți soldați decât ar fi în mod firesc. Nici etichetele nu sunt complete. Cinci epitafuri creștine de după 300 nu poartă în baza de date eticheta de epitaf; două numesc un soldat, un centurion la Savaria și un arcaș la Tomis (militans inter sagittarios iuniores). Cu ele ar fi 8 din 64, adică 12,5%. Dacă se numără toate inscripțiile de după 300, nu doar epitafurile, numesc un soldat 10 din cele 118 creștine, fără sigilii (8,5%), și 51 din celelalte 302 (16,9%). Iar căutarea în text găsește în restul Imperiului mai mulți soldați decât eticheta: 119 din 5.129, adică 2,3%, în loc de 1,8%.

Martirii, altă numărătoare. În baza de date „Cult of Saints” de la Oxford, trei din cele 30 de culte de martiri ale cetăților de la Dunăre poartă eticheta „soldat”, toate legate de Durostorum. În restul bazei de date, eticheta o au 6,3% din cultele de martiri. Cu numere atât de mici nu se poate spune mai mult decât că soldații sunt printre martiri, alături de șapte clerici, între care episcopul Irineu de la Sirmium.

Cele 205 inscripții etichetate drept creștine la Dunăre, una câte una#

Sunt toate inscripțiile pe care baza de date le etichetează drept creștine în cele cinci provincii, în ordinea datei: epitafuri, inscripții puse pe clădiri, inele, vase și 46 de sigilii de plumb de la Tomis. Textul e cel completat de editori și adus la ortografia obișnuită, fără parantezele și semnele lor; punctele de suspensie arată locurile pierdute.

Numele provinciilor sunt cele latinești din baza de date (Sup. și Inf.: Superior și Inferior). Trei epitafuri sunt înregistrate de două ori, iar un al patrulea, un fragment de la Sirmium, probabil la fel; inelele de la Apahida apar în patru înregistrări. Alte două inscripții nu sunt creștine: Septima Maria, „iudee”, e o evreică, iar „Aici zace Tullia, fiica lui Cicero”, de la Budapesta, e o născocire din epoca modernă. Fără cele trei dubluri sigure și fără aceste două inscripții rămân 82 de epitafuri (cu unul mai puțin, dacă și fragmentul de la Sirmium e o dublură), dintre care tot 12 numesc un soldat. Dintre toate cele 205, 14 texte sunt grecești.

Ce cuvinte creștine a moștenit româna din latină#

Etimologiile sunt cele din Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), consultat pe dexonline. Pentru fiecare cuvânt latin e dat numărul inscripțiilor creștine din tot Imperiul în care apare și, separat, al celor de la Dunăre în care cuvântul se citește chiar pe obiect, nu doar în completarea editorilor.

Liniuța înseamnă că numărătoarea nu s-a făcut: cuvântul latin e prea obișnuit în afara Bisericii (rogare, monumentum), e și nume de persoană (Quadragesima) sau nu e un cuvânt care se scria pe piatră. Se numără șiruri de litere: la sanctus intră și numele Sanctus, la repausare mai ales forma simplă pausare. La «preot», ediția din 1998 a dicționarului scrie „Din lat.”, formula împrumuturilor; ediția din 2009 are „Lat.”, formula cuvintelor moștenite.

Aproape toate sunt cuvintele unui creștin de rând: numele lui Dumnezeu, crucea, botezul, rugăciunea, păcatul, duminica și marile sărbători. O parte sunt aceleași ca în celelalte limbi romanice («cruce», «botez», «înger», «duminică»). Altele sunt, după lingvistul Alexandru Niculescu, numai ale românei: «Crăciun», «Rusalii», «Florii», «rugăciune». La «biserică», româna a rămas împreună cu romanșa, din Elveția, și cu dalmata, limbă stinsă de pe țărmul Adriaticii (povestea cuvântului). «Martor» a păstrat sensul vechi, de om care depune mărturie. Tot el socotește «Florii» și «Rusalii» de origine bizantină târzie și presupune că unele cuvinte, între care «Rusalii», «Paște», «creștin» și poate «Crăciun», au intrat mai târziu, în secolele VII–VIII.

Câteva etimologii sunt disputate și nu pot sprijini o datare. «Crăciun» nu are o etimologie acceptată de toți. Pentru «Rusalii», «colindă» și «sâmbătă», DEX dă o origine slavă; alte dicționare le derivă din latină. Pentru un cuvânt se poate da o dată cea mai timpurie: «păresimi», vechiul nume al Postului Paștelui, vine din quadragesima, „a patruzecea”; echivalentul grecesc apare întâia oară în 325, într-un canon al sinodului de la Niceea, ca nume al unui moment din calendar, iar postul de 40 de zile e descris limpede câțiva ani mai târziu. Cu acest înțeles, cuvântul nu poate fi deci mai vechi decât secolul al IV-lea.

Două cuvinte de toate zilele sunt puse adesea în legătură cu armata: «bătrân», din veteranus, și «sat», după etimologia obișnuită din fossatum, șanțul taberei. Dintre cuvintele credinței, numai «păgân» ar putea fi un cuvânt de cazarmă: una dintre teoriile despre paganus pornește de la sensul de „civil”, opus soldatului, alta de la cel de „sătean”, a treia de la cel de „om din afară”; niciuna nu s-a impus. Cuvântul e însă al întregii latinități. «Sărbătoare» e făcut în română din «a serba» (servare, „a păzi, a ține”), iar «priveghi» din «a priveghea» (pervigilare); verbele au rude în toată lumea romanică.

Ce cuvinte ale Bisericii latine n-a moștenit româna și ce le-a luat locul#

Unele dintre aceste cuvinte apar în inscripțiile creștine ale Dunării. Niciunul n-a lăsat în română un urmaș moștenit.

Liniuța din ultima coloană: româna are azi numai împrumuturi târzii («cleric», «lector», «exorcist», «neofit»). Se numără șiruri de litere: la lector intră și cititorul căruia i se adresează un epitaf, la benedicere și oameni numiți Benedictus. Pentru episcopus, graiurile au și forma «piscup», „episcop catolic”, a cărei origine dicționarele n-o lămuresc; la Dunăre, pe un fragment de la Preslav se citește PISCOPII, cu prima literă completată de editori.

«A mântui» vine din maghiară. Multe cuvinte grecești ale Bisericii («liturghie», «călugăr», «mănăstire», «evanghelie») au ajuns în română prin slavonă; drumul fiecăruia e urmărit în „Liturghia poliglotă”.

Se vede o tendință, cu excepții: s-au păstrat mai ales cuvintele credinței de zi cu zi, cu «preot» și «altar» printre ele, și s-au pierdut cele ale ierarhiei de deasupra preotului, ale școlii și ale cărții. Explicația obișnuită e că ierarhia latină de la Dunăre s-a destrămat odată cu frontiera; inscripțiile arată doar că, după anul 600, ea nu mai lasă urme. Slavona a adus apoi cuvinte noi pentru treptele clerului, pentru slujbe și pentru o parte din teologie: «sfânt» i-a luat locul lui «sânt», rămas mai ales în numele sărbătorilor populare (Sânpetru, Sântămărie, Sânziene); «duh» s-a așezat alături de «suflet».

Ce spunea Pârvan în 1911#

În 1911, Vasile Pârvan a publicat „Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman”. Cartea pune laolaltă inscripțiile și cuvintele. În interpretarea lui Pârvan, în Dacia au fost creștini încă dinainte de retragerea armatei, dar ca o excepție; credința s-a răspândit cu adevărat abia în secolul al IV-lea, prin misionari de limbă latină veniți de la sud de Dunăre, iar vocabularul o dovedește.

Despre armată, Pârvan nota, după istoricii Bisericii, că în Illyricum (provinciile dintre Adriatica și Dunăre) „martyriile soldaților sânt deosebit de numeroase” și credea că persecuția lui Dioclețian a făcut martiri din „nenumărați soldați” ai garnizoanelor Dunării. Baza de date de la Oxford nu poate nici întări, nici infirma: numără cultele care s-au păstrat, nu oamenii uciși. Are trei culte de martiri soldați din 30 la Dunăre, o pondere puțin peste cea din restul bazei de date.

Mărturia lui pentru secolul al III-lea, sarcofagul veteranului de la Napoca (nr. 866 din volumul al III-lea al culegerii Corpus Inscriptionum Latinarum), e etichetată și azi drept creștină în ambele baze de date.

Obiectele mărunte cu semne creștine sunt și mai nesigure. Nelu Zugravu, autorul unei monografii despre începuturile creștinismului românesc, scria în 2022 că unele studii românești postulează „un număr mult prea mare de obiecte creștine sau creștinate anterioare lui Constantin”. Un ciob de vas de la Porolissum (lângă Zalău), cu semne și litere citite multă vreme drept creștine, a fost declarat fals într-un studiu din 2021. Tăblița de la Biertan, un donariu (adică un dar făcut în urma unei făgăduințe), e autentică și creștină, dar nu se știe dacă a fost făcută și folosită acolo sau a ajuns ca pradă ori marfă (cele două interpretări).

Unde se oprește harta#

Numai două baze de date. LIST unește bazele de date Clauss/Slaby și Heidelberg așa cum erau când a fost alcătuită. Amândouă cuprind inscripții latine; orașele de pe țărmul Mării Negre scriau mai ales grecește, iar creștinii lor, numeroși la Tomis și la Histria, apar pe hartă doar când au scris în latină. Câteva texte grecești, mai ales sigilii, sunt excepția. Româna și-a luat cuvintele de temelie ale credinței din latină; unde anume s-a format poporul român nu se poate judeca după hartă.

Fără dată, fără lumină. Din 366.035 de inscripții cu loc cunoscut, numai 190.331 au și o dată. Celelalte intră în numărătoarea din jurul unui oraș, dar nu apar pe harta an cu an. Datările sunt intervale, uneori de două secole: o inscripție „din anii 301–500” luminează slab tot intervalul.

Etichete puse de oameni. „Creștină” e o etichetă pusă de editorii bazelor de date. Ea acoperă epitafuri cu „în pace” sau cu monograma lui Hristos, dar și sigiliile imperiale din secolul al VI-lea de la Tomis; de aceea testul cu soldații se face pe epitafuri. Cele două baze de date nu etichetează la fel: dintre inscripțiile de la Dunăre pe care le au amândouă, 147 sunt socotite creștine de cel puțin una și 78 de amândouă. Cu oricare dintre ele, soldații nu apar mai des în epitafurile creștine de după 300 (10,2% față de 21,6%; la Heidelberg, 9,6% față de 15,6%), dar în niciuna diferența nu e sigură statistic. Nici provinciile nu sunt împărțite la fel: Emona (Ljubljana) e în Pannonia Superior într-una și în Italia în cealaltă.

Inscripțiile nu sunt populația. Scriau pe piatră cei care aveau bani și obiceiul: soldați, orășeni, cler. După anul 300 obiceiul slăbește peste tot.

Locuri aproximative. Coordonatele sunt ale localității de azi, nu ale locului exact al descoperirii, iar unele sunt greșite: 5.583 de inscripții apăreau la peste 60 de km de provincia în care le înregistrează chiar baza de date și au fost scoase de pe hartă. Trei dintre cele 205 inscripții creștine ale Dunării aveau coordonate greșite, una dintre ele în Bavaria; două au fost mutate la locul descoperirii, iar a treia a rămas în afara hărții. Tăblița de la Biertan nu avea coordonate și a fost așezată la locul descoperirii.

Metoda#

Datele. LIST v1.2 (Latin Inscriptions in Space and Time; Kaše, Heřmánková, Sobotková, 2024, licență CC BY 4.0) unește Epigraphik-Datenbank Clauss/Slaby și Epigraphic Database Heidelberg: 525.870 de înregistrări. Au fost lăsate deoparte ștampilele de pe cărămizi și de pe alte produse, precum și diplomele militare, tăblițele de bronz primite de soldați la lăsarea la vatră (146.136 în total), care nu spun nimic despre cine a trăit într-un loc. Rămân 379.734 de inscripții.

Categoriile. Creștină: eticheta inscriptiones christianae. Soldat: eticheta milites. Epitaf: tituli sepulcrales. Frontiera Dunării a fost definită înainte de numărătoare drept cele cinci provincii dintre Viena de azi și Marea Neagră.

Verificări. Aceeași numărătoare a fost făcută pe datele deschise ale bazei de la Heidelberg (82.450 de inscripții, licență CC BY-SA 4.0), cu codurile ei proprii pentru religie și pentru statutul militar. Soldații au fost recunoscuți și într-un al doilea fel, prin căutarea gradelor și a unităților în text; căutarea și eticheta găsesc fiecare soldați pe care cealaltă nu-i are, iar căutarea ia uneori drept grade cuvinte care doar seamănă cu ele, așa că e dată doar ca a doua măsură, de control. Intervalele de încredere sunt calculate cu metoda Wilson, la 95%, iar valorile p, cu testul exact al lui Fisher, bilateral. Frontiera a fost împărțită în două, iar anii în perioade, abia după prima numărătoare; aceste împărțiri descriu datele și nu sunt teste plănuite dinainte.

Anul de pe hartă. O inscripție datată pe un interval de ani e împărțită între sferturile de secol pe care le acoperă, după câți ani cad în fiecare. Numerele din legendă sunt sume ale acestor părți, nu inscripții întregi.

Cuvintele. Etimologiile sunt cele tipărite în DEX; unde dicționarele nu se înțeleg, dezacordul e semnalat. Cuvântul latin e căutat în textul inscripțiilor etichetate drept creștine; pentru Dunăre se numără numai ce se poate citi pe obiect.

Orașul tău. Pentru fiecare localitate se adună inscripțiile găsite la cel mult 50 de km, datate sau nu. Localitățile sunt din GeoNames.

Surse#

• Kaše, V., Heřmánková, P., Sobotková, A., LIST (Latin Inscriptions in Space and Time), v1.2, Zenodo, 2024. CC BY 4.0.
• Epigraphik-Datenbank Clauss/Slaby (M. Clauss, A. Kolb, W. A. Slaby, B. Woitas) și Epigraphic Database Heidelberg (date deschise, CC BY-SA 4.0).
• Vasile Pârvan, „Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman”, București, Socec, 1911 (exemplarul Bibliotecii Centrale Universitare București), p. 76–78, 81–83, 139, 195–197.
• Nelu Zugravu, „Quelques observations sur l’historiographie roumaine du christianisme ponto-danubien dans les IV^e–VI^e siècles”, CICSA Journal Online, 2022.
• Alexandru Niculescu, „Originile creștinismului românesc. Greco-latinitatea”, Dacoromania, 2000–2001.
• Coriolan H. Opreanu, „Corrigenda Porolissensia (II)”, Ephemeris Napocensis 31, 2021.
• James J. O’Donnell, „Paganus”, Classical Folia 31, 1977.
• Patriarhul Daniel, cuvânt la Duminica Sfinților Români, iunie 2022, în relatarea agenției Basilica, preluată de Orthodoxia News Agency.
• Eutropius, Breviarium IX, 15; Historia Augusta, Aurelian 39; Eusebiu din Cezareea, Istoria bisericească VIII, 1 și 4; Lactanțiu, De mortibus persecutorum 10; papa Nicolae I, Răspunsurile către bulgari, 866.
• The Cult of Saints in Late Antiquity, Universitatea din Oxford: fișele sfinților, consultate la 10 octombrie 2026.
• Dicționarul explicativ al limbii române (DEX ’98), prin dexonline.
• Harta: relief ETOPO 2022 (NOAA), țărmuri și râuri Natural Earth, localități GeoNames (CC BY 4.0).