Metroul londonez are 272 de stații. Din 1863 încoace, alte 44 au fost închise sau mutate. Unele au fost demolate, altele sunt încă acolo, sub pământ, iar trenurile trec pe lângă peroanele lor. Trageți de anii de mai jos ca să vedeți rețeaua crescând și fantomele stingându-se, apoi căutați de unde vine numele stației dumneavoastră.
Atingeți o stație ca să-i aflați povestea. Apropiați cu două degete sau cu butoanele.
Liniile unesc direct stațiile vecine; nu urmează traseul tunelurilor. Dincolo de marginea hărții, linia Metropolitan ajungea odinioară la Verney Junction, în Buckinghamshire, la 80 de kilometri de Baker Street, iar linia District avea trenuri până la Windsor și Southend.
Cele mai multe stații pierdute ale Londrei s-au închis fiindcă prea puțini oameni le foloseau sau fiindcă stația a fost reconstruită puțin mai încolo. În anii 1930, când stațiile din centru au fost refăcute cu scări rulante și intrări noi, câteva dintre vecinele lor nu mai erau necesare. Mai multe clădiri stau încă în picioare, iar din unele trenuri se văd peroanele trecând prin întuneric.
Între Green Park și Hyde Park Corner, Down Street era puțin folosită, iar când cele două vecine și-au mutat intrările mai aproape de ea, s-a închis, pe 21 mai 1932. În al Doilea Război Mondial aici a lucrat comitetul care conducea căile ferate britanice, iar Winston Churchill și cabinetul de război s-au adăpostit în ea până au fost gata Cabinet War Rooms. Churchill îi spunea „Hambarul”. Clădirea placată cu faianță roșie stă și azi lângă Piccadilly.
Între Knightsbridge și South Kensington. Când Knightsbridge și-a deschis o intrare nouă în apropiere, pe 30 iulie 1934, Brompton Road s-a închis. În război a devenit camera de comandă a apărării antiaeriene pentru centrul Londrei. Ministerul Apărării a vândut-o în 2014.
Pe linia Central, sub High Holborn. În 1933, stația Holborn, aflată la mai puțin de 100 de metri, a fost extinsă ca să deservească și linia Central, iar British Museum s-a închis. Clădirea de la suprafață a fost demolată în 1989; o porțiune din vechiul tunel spre est, vizibilă din trenurile care trec, e folosită ca depozit pentru materiale de cale. Povestea că tunelurile ar fi bântuite de fantoma unei prințese egiptene ține de folclor.
O ramificație scurtă ducea de la Holborn la Aldwych, care la început se numea Strand. În al Doilea Război Mondial, tunelurile ei au adăpostit comori ale British Museum, printre care și Marmurele Elgin. S-a închis pe 30 septembrie 1994, când înlocuirea lifturilor ar fi costat mai mult decât aducea stația. Azi apare în filme, jucând fie propriul rol, fie alte stații.
La nord de King’s Cross, pe linia Piccadilly. S-a închis în 1932, chiar în ziua în care linia a fost prelungită de la Finsbury Park la Arnos Grove. Clădirea roșie e încă pe York Way, iar înăuntru s-a păstrat holul lifturilor, cu faianța lui.
S-a închis pe 5 iunie 1924, în timpul unei greve la centrala electrică Lots Road, și nu a mai fost redeschisă. Trebuia să se numească Castle Road, iar numele fusese deja ars în faianța pereților. Povestea lui John Betjeman din 1951, despre un călător rămas prins în stația goală, e ficțiune.
Primul capăt de linie al primului metrou de adâncime, City & South London Railway. Tunelurile erau prost trasate, iar stația s-a închis după nouă ani, când linia a fost prelungită la Moorgate. În al Doilea Război Mondial a fost adăpost antiaerian. Azi se intră printr-un cămin de vizitare din subsolul unei clădiri de birouri de lângă Monument.
Linia Central mergea odinioară dincolo de Epping, printre câmpurile din Essex. Blake Hall era cea mai puțin folosită stație din rețea: vreo 17 călători pe zi când s-a închis, în 1981. North Weald și Ongar au urmat pe 30 septembrie 1994. Azi pe linie circulă trenuri de epocă.
Între Hampstead și Golders Green s-au săpat tunelurile unei stații la North End, dar lucrarea n-a fost terminată: în 1904 terenul din jur a devenit parte din Hampstead Heath, așa că locuințele pe care trebuia să le deservească n-au mai fost construite. La 67 de metri adâncime, ar fi fost cea mai adâncă stație din rețea. I se mai spune Bull & Bush, după cârciuma din apropiere.
Între Angel și Old Street, pe linia Northern. Prea puțini oameni o foloseau, așa că s-a închis pe 8 august 1922. Cea mai mare parte a fost demolată în anii 1960, dar puțul lifturilor a fost păstrat pentru ventilarea tunelurilor. Acel puț are acum o altă treabă.
Când s-au deschis primele linii de adâncime, argila din jurul tunelurilor avea cam 14°C, cât restul solului. Un secol de trenuri a încălzit-o. Cea mai mare parte a căldurii vine de la frânare și de la motoare, iar argila o absoarbe; acum are 19–26°C. În 1906, linia Bakerloo era făcută cunoscută cu o temperatură maximă de 60°F (16°C).
Vechiul puț al lifturilor de la City Road a devenit puț de ventilație pentru linia Northern. Din 5 martie 2020, un ventilator de doi metri din acest puț trage aerul cald din tunel, de 18–30°C, peste țevi pline cu apă. Pompe de căldură ridică apoi temperatura apei la circa 80°C, destul pentru calorifere și robinete, iar o rețea de țevi de 1,5 km o duce în cartier.
Centrala, Bunhill 2 Energy Centre, stă pe locul vechii stații, la colțul dintre City Road și Central Street. Produce și electricitate: unitățile de cogenerare trimit o parte din ea în rețeaua de metrou, iar o parte la lifturile și iluminatul unui bloc-turn vecin.
Vara, ventilatorul poate fi pornit invers, ca să împingă aer mai rece în tuneluri. Primăria din Islington spune că sistemul e primul de acest fel din lume. Transport for London a studiat 56 dintre puțurile sale de ventilație pentru același scop și le-a analizat în detaliu pe cele mai promițătoare șase.
Atingeți orice nume. Numele fiecărei stații e așezat după ceea ce desemnează: o cârciumă, o biserică, un râu, o gospodărie saxonă, un drum sau un nume inventat de compania de cale ferată. Unde sursele nu se înțeleg asupra unui nume, fișa o spune.
Hampstead e stația aflată cel mai adânc sub nivelul străzii. North End, care nu s-a deschis niciodată, ar fi fost și mai adâncă, la 67 de metri.
Amersham, la capătul liniei Metropolitan, e stația cea mai înaltă față de nivelul mării, mai sus decât vârful turnului Big Ben.
Scările rulante de la Angel, cele mai lungi dintre cele 426 ale metroului. Au luat titlul de la cele de 54 m de la Leicester Square când Angel a fost refăcută, în 1992.
De la Leicester Square la Covent Garden, pe linia Piccadilly: cea mai mică distanță dintre două stații vecine.
De la Chesham la Chalfont & Latimer, pe linia Metropolitan: 3,89 mile între două stații vecine, cel mai mare interval din rețea.
Șapte stații s-au deschis pe 10 ianuarie 1863: Baker Street, Edgware Road, Euston Square, Farringdon, Great Portland Street, King’s Cross St Pancras și Paddington.
King’s Cross St Pancras a avut 72,51 milioane de intrări și ieșiri în 2025, înaintea stației Waterloo, cu 69,77 milioane.
Doar două nume de stații conțin a, e, i, o și u: Mansion House și South Ealing.
St John’s Wood e singurul nume de stație care nu are nicio literă comună cu cuvântul englezesc „mackerel” (macrou).
Doar aproximativ 45% din metroul londonez circulă efectiv prin subteran.
Fiecare stație, deschisă sau închisă, are o pagină proprie (în engleză) cu originea numelui.
Lista stațiilor deschise, datele deschiderii, liniile și numele vechi vin din lista stațiilor metroului londonez de pe Wikipedia, care se sprijină pe istoria lui Douglas Rose și pe cartea lui Cyril Harris, What’s in a Name?. Stațiile închise și mutate vin din lista Wikipedia a fostelor stații și a celor nedeschise. Coordonatele vin din articolul Wikipedia al fiecărei stații.
Originea fiecărui nume a fost scrisă pe baza articolului despre stație și a celui despre locul pe care îl deservește, iar fiecare afirmație e legată de o propoziție din aceste articole; un program verifică dacă fiecare propoziție citată se află acolo. Unde articolele dau explicații diferite, fișa o spune. Sensurile toponimelor sunt cele din articole, care urmează în mare dicționarul toponimelor londoneze al lui A. D. Mills.
Pe hartă, o porțiune de linie apare după ce s-au deschis ambele stații de la capetele ei; porțiunile construite mai târziu între stații care existau deja (linia Victoria, linia Jubilee, ramificațiile vestice ale liniei Piccadilly) apar în anul deschiderii lor. Stațiile închise și gările deservite cândva de trenurile metroului apar doar în anii în care metroul oprea acolo, fiecare an fiind luat dintr-o sursă citată; unde nicio sursă nu dă începutul, stația apare doar din anul închiderii, niciodată mai devreme. Stațiile mutate au o fișă separată pentru vechiul amplasament. Traseele sunt cele publicate de TfL și unesc stațiile în linie dreaptă, așa că harta arată pe unde merg liniile, nu curba exactă a fiecărui tunel.
Capitolul despre City Road folosește anunțul primăriei din Islington din 5 martie 2020 și datele publicate de producătorul pompei de căldură; temperaturile din tuneluri vin dintr-un articol din CIBSE Journal și din cercetările publicate, rezumate de Wikipedia.
Datele hărții: lista stațiilor și coordonatele din Wikipedia; traseele liniilor Powered by TfL Open Data, conțin date OS © Crown copyright and database rights 2016 și Geomni UK Map data © and database rights 2019. Râurile © contribuitorii OpenStreetMap (ODbL).